Fii ceea ce te cheama Dumnezeu sa fii!

“I wish it need not have happened in my time,” said Frodo.
„So do I,” said Gandalf, „and so do all who live to see such times. But that is not for them to decide. All we have to decide is what to do with the time that is given us.”
― J.R.R. Tolkien, The Fellowship of the Ring

Cu adevarat, nu noi ne decidem vremurile. Nu noi stabilim perioada in care sa ne nastem, in care sa traim. Dar… sa intelegem cateva aspecte legate de aceasta viata pe care, fiindca suntem, o traim.

Ce aduce unicitatea noastra?

Noi suntem oameni distincti si unici. Nu doar biologic, stiintific sau fizic, observabil. Suntem unici din toate punctele de vedere. Suntem, inainte de toate, fiinte independente, fiecare. Pentru fiecare din noi, Dumnezeu are un fel de stampila, facuta diferit, pe care scrie in mod independent si fara echivoc: „Unic”. La fel de mult cum este e si determinat ca este.

Aceasta aduce individualitate si o complexitate perfecta in umanitate. Indiferent din cine este compusa omenirea, la un moment dat sau istoric vorbind, ea este o complexitate absoluta. Nu sunt doi oameni la fel, indiferent daca seamana sau daca par a fi. Prin urmare, indiferent de complexitatea umanitatii unui rastimp, aceasta este ea insasi unica. Daca am putea vorbi despre mai multe astfel de complexitati, daca le-am putea determina, atunci complexitatea acestor complexitati, chiar daca este singulara, este unica. Si, nu este unica doar fiindca este singulara (una singura, deci, evident, unica), ci fiindca este compusa din complexitati exhaustiv unice.

Concluzia este ca, indiferent de vremea in care traieste cineva, indiferent de acel cineva, fiecare persoana si fiecare complexitate a umanitatii unei anumite vremi, dintr-un rastimp sau chiar la un moment dat, este in mod necesar speciala per se.

Adica, din acest punct de vedere, trebuie sa fim constienti ca nu are sens sa ne plangem de vremea in care traim, din moment ce fiecare vreme este unica si este o complexitate a persoanelor unice care traiesc in acel rastimp. In acest context clar determinat, trebuie ocolita in mod matur notiunea esentiala adesea desemnata prin vorbe de genul „pe vremea mea era…” sau „traim vremuri grele”. Da, traim vremuri grele, adevarat. La fel de adevarat este si faptul ca pe vremea cuiva a fost altfel…

Ce vreau sa spun cu acestea este ca, vrem – nu vrem, trebuie sa dezvoltam o maturitate care sa fie in mod corect transcendentala rastimpului existential imediat. Si, fiindca suntem determinam la un moment dat o complexitate unica, va trebui sa fim capabili sa intelegem responasbilitatea reala care decurge de aici. Trebuie sa stam noi insine in fata problemelor reale cu care sa dam piept.

Refulari sunt multe. Solutii de compromis, specifice unei comportari de strut. Putem sa ridicam in slavi alte vremuri, sa speram in altele mai bune (sa fim optimisti, ca e la moda), sa ne consideram prea mici pentru problemele pe care contemporaneitatea le ridica, sa dezvoltam lumi imaginare evident false, sa musamalizam cazurile, sa cosmetizam problemele s.a.m.d.

Peste toate acestea, ca unii care privim mai sus, in zona providentei divine, cautam sa intelegem chemarea specifica a lui Dumnezeu pentru oamenii Sai din vremea noastra, pentru noi local si personal. Moise nu s-a considerat vrednic. Cine era David cand a fost chemat? Un altul era la teasc. Iudeii unei generatii erau in robia babiloniana, si exemplele pot continua. Ce razbate din toate aceste exemple este tocmai chemarea divina specifica si plina de sens.

In intuneric, undeva, in taina, raul creste. Chiar daca totul pare ca e in pace, un razboi se pregateste. Adormiti de semnele false ale unor vremi al caror inteles este dincolo de noi – fiindca nu ne-a pasat sa-l pricepem – suntem tot mai putin constienti pe viteza cu care raul isi zideste armata. Din cand in cand, in istorie, a existat cate un „ceas al intunericului”, culminand evident, chiar daca nu cronologic, cu uciderea din culpa, cu premeditare si patos a Celui care este „viata”… Uciderea milioanelor de evrei, rusi (oameni, in general) intr-o vreme anume. Inchisorile comuniste. Si cate altele, plus cele despre care istoria nu are marturii, pana la Judecata de Apoi…

 

Ce este comun faptului ca suntem toti oameni?

Ne este comun faptul ca traim intr-un context general esential identic. Da, in permanenta schimbare de forma, dar esential acelasi. Un cadru existential imediat concret definit. Pamantul, Universul nostru (indiferent de cat de mult sau putin il intelegem).

Ne este comun ca, pe masura ce trece timpul (care trece pentru toti), generatiile dobandesc in mod indirect (si, deci, pot sa-si asume aceasta sau nu) experiente istorice care au sens fiindca se aplica umanitatii in general. De unde si ideea practica de a invata din istorie. Ca nu invatam din istorie, de obicei, e cu totul altceva…

Si, deci, fiindca toti suntem oameni, avem aceasta in comun. Putem intelege si simti ceea ce altii au inteles si au simtit. Putem sa plangem cand vedem ceva trist. Putem sa ne bucuram atunci cand intelegem o bucurie a cuiva. Si acestea au fost exemple banale… In insasi complexitatea umanitatii se regaseste, pe coordonate precise, o suma de valori comune acesteia.

Caracteristica aceasta, ca putem avea ceva in comun (ca avem, in special) il inalta pe omul unic din mediul sau unic, in rastimpul sau unic, in complexitatea vremii sale unice, intr-un plan reductionist dar superior, al comunului transcendental. Adica, eu invat sa nu ma limitez la vremea mea, ci vorbind limba comuna istoriei, sa ma identific cu acele valori ale umanitatii care, de fapt, il innobileaza pe om.

In sens crestin, peste acestea trebuie sa punem intelegerea biblica a conceptiei despre lume si viata. Chemarea lui Dumnezeu este aceeasi pentru toate generatiile de oameni. Planul lui Dumnezeu, in acest sens specific, este general. Adica, pentru toti.

Este ceva specific unui anumit tip de rastimp. O vreme anume are ceva comun cu o alta. Este esential sa intelegem ce fel de vremuri pe-trecem! Este vital! Daca nu intelegem chemarea noastra pentru vremea in care traim, ce anume facem cu viata noastra, ducem un fel de lupta oarba, non-sens si, evident, fara rezultat. O lupta a nebunului.

Nu ne place vremea in care traim? De ce? De ce nu ne asumam trairea unei vieti autentice, de umblare cu Dumnezeu (cu toate implicatiile pe care nu ma opresc sa le detaliez acum)? Pe unicitate nu putem da vina. Dar nici pe redundanta istorica. Putem, totusi, sa ne traim viata. Fiindca a ne trai viata nu este in niciun caz insemnatatea data de lozinca arhi-cunoscuta, prin care oamenii slabi la minte sunt indemnati sa se distreze prin a-si bate joc de corpul lor in felurite moduri (deloc originale, apropos).

Sa-ti aminteti ca nu tu definesti vremurile, dar tu determini cum te raportezi la ele. Cum raspundem noi la chemarea lui Dumnezeu, in dreptul nostru?

Respect Aura Ion

„Respect Aura Ion” este o comunitate creata pe Facebook. In prezent are 50.000 de like-uri. In limbajul generatiei de astazi, peste 50.000 au spus, pana acum, „Respect!”.

Nu as fi ales subiectul acestui articol daca n-ar fi fost reactiile aiurea, vorbele smintite spuse de unii care s-au trezit si ei in inertia de a zice ceva, care sa fie neaparat pseudo-lacrimogen. In primul rand, nu prea aleg subiecte care sunt „in voga” la un moment dat – nu inseamna ca daca apare la stiri, des sau nu, e si important (mai ales in vremea zilelor noastre plictisite). In al doilea rand, imi propun altceva cu acest blog.

Totusi, citind unele reactii…

Nu, nu am cunoscut-o pe Aura Ion. Nu am „investigat” sa vad ce fel de persoana a fost. Nu sunt un fel de expert, s-au ridicat destui in aceste zile in care… „vorbim”. De facut, s-a vazut cat si cine a facut. Scriu, nu atat despre Aura Ion, cat despre reactia aceasta naturala a oamenilor, de a respecta ceva anume, nu neaparat zicandu-i pe nume, nu neaparat fiind constienti despre ce este vorba, nu neaparat fiindca acest ceva este extrem de rar in vremea zilelor noastre… „Respect Aura Ion” e mai mult decat o simpla vorba.

Nu ma voi referi la faptul ca profesorii pun din banii lor si ai parintilor pentru a aplica „standardele de calitate” cerute de Minister. Nici la faptul a bolnavii care cotizeaza la „Sanatate” isi platesc spitalizarea, acele si pansamentul. Nici la faptul ca, de data aceasta, doctorii din avionul care s-a prabusit nu au apucat sa treaca pe la Lidl sa se „doteze” cu o patura de incazit, cu mufa pentru alimentare de la avion sau pe la un magazin de specialitate sa ia cu ei cate un bivuac si niste folie de aluminiu… sa nu moara de frig… in caz ca se prabuseste avionul in plina iarna, pe munte… Ma voi referi la cu totul altceva, la un aspect care, paradoxal, ma bucura, acum cand sunt trist.

E un moment in care toti ne oprim. Chiar si cei care nu dau mai departe „citate” de doi bani pe Facebook ca sa le mearga bine „azi” inteleg ca e vorba de altceva. Chiar si cei care „zboara” deasupra corului imens de „fete virtuale” care se forteaza pe paginile altora sa scrie cate un „frumoas-o”, capabili sau nu (de obicei nu) s-o spuna si in fata… Chiar si ei se opresc sa dea „un like”. Ar da o mie, o suta de mii… dar nu se poate. Multe, acum, nu se mai pot. S-a stins un om, s-au stins doi… Noi trecem nepasatori. Uite ca, de data aceasta, oamenii nu mai pot sa fie nepasatori. Nu-i obliga nimeni, e o reactie naturala. Si tocmai asta o face sa fie la valoarea la care e.

Ceva a iesit in evidenta cu fata asta, cu omul asta. Ceva ce ne dorim toti, chiar daca n-am vazut. Frumosul acela al omului pe care-l numim „brav” sau „erou”.

Nu, nu era mai bine ca Aura Ion sa-si „traiasca viata prin cluburi ca ceilalti de varsta lor” cum au inceput sa debiteze unii. Aura Ion este apreciata tocmai fiindca a avut un scop in viata, unul demn si pentru care a fost gata sa se jertfeasca. Si nu ma refer la faptul ca a murit facand asta. Ca voluntar, ca sa ne intelegem. Valul de apreciere s-a ridicat tocmai fiindca Aura Ion nu si-a „trait viata”. De fapt, fiindca si-a trait-o cum si-a trait-o, intr-o maniera demna de aprecierile noastre. Tocmai de aceea exista o pagina pe Facebook cu numele „Respect Aura Ion”. Tocmai de aceea a fost creata. Tocmai de aceea noi ne ridicam in picioare, in sufletul nostru, si spunem „Respect”. Daca isi „traia viata” prin baruri, „ca cei ca ea” (chiar daca, evident, nu au fost ca ea), nu mai avea acest „respect”.

Aceasta fata, acest om, a avut un scop in viata. A muncit pentru a face ceva folositor, pentru oameni. A pus suflet. S-a oferit voluntar intr-o munca unde vezi pe multi murind, intr-o tara in care aceasta slujba nu prea e apreciata (practic, zic, ca de vorbit… putem spune multe…). Pentru aceasta a trebuit sa-si asume o identitate, sa devina un anumit gen de persoana. Sa se jertfeasca, sa investeasca timp si munca. Si sunt multi altii ca ea. Fiindca aceasta reactie clara, a miilor de voci care striga mute „Respect!” nu este intamplatoare. De data aceasta, este un strigat al celor care apreciaza, chiar cel pe care-l admira ei nu se potriveste cu „idolul” prezentat la TV – non-valorile.

Aura Ion este, pana la urma, un om. A murit un om, nu poti sa treci fara sa tresari macar. Si, afland toate circumstantele care, de fapt, i-au definit viata, sa te cutremuri. Si, dincolo de ea, aceasta fata, acest om, inseamna, in aceste zile, vocea audibila a strigatului nostru mut, a dorintei nostre dupa valorile autentice. Astfel de oameni nu mor fiindca si-au ales gresit drumul in viata. Aura Ion nu a murit fiindca a ales sa nu-si faca noptile albe prin baruri sau ca nu si-a distrus corpul cu droguri, bautura si tigari (ca femeie era ea). A murit fiindca valoarea, ca sa se arate ca e valoare, sufera in lumea aceasta goala de continut, rece, murdara. Nu e vorba de Romania aici. Nici de „vremurile noastre”. Nici de politicieni. E vorba de o caracteristica esentiala a fiindului acestei lumi care transcende aceasta intamplare.

Ganditi-va la martiri, la cei inchisi in temnitele comunismului epocii trecute, la cei care chiar in aceste momente sunt arsi, batuti, omorati ca si cand nu ar fi decat niste canalii cand, de fapt, ei sunt adevaratii eroi.

Apropos pentru crestinii care cred ca ei „se jertfesc” in certurile si vrajba lor stearpa.

Scurta amintire…

Am gasit urmatorul citat pe un blog (Radoi Nicolae) si am ales sa-l postez si aici dintr-un motiv lesne de inteles:

Iubiţi fraţi colegi,

Am aflat că fratele păstor Vereş Ernest a trecut la Domnul.  Chiar dacă putini păstori români tineri l-au cunoscut, totuşi cei ce au slujit în vremea Comunismului îşi amintesc credinţa neprefacută şi curajoasă a fratelui Vereş, care a inspirat pe multi.  Aflasem de la unul din colegii lui de seminar, că la absolvirea Seminarului, preşedintele de atunci al Uniunii Baptiste, în prezenţa reprezentantului Departamentului Cultelor, îi atenţiona pe absolvenţii acelui an, să aibă grijă cum se poartă ca să nu rişte destituirea, spunând:  „Avem puţini păstori şi multe oi care trebuiesc păstorite.  Aduceţi-vă aminte că la Templu erau jertfite oile, nu păstorii.”   Atunci, s-a ridicat din bancă absolventul Vereş Ernest şi a spus: „ Da, dar Domnul Isus a spus: Păstorul cel Bun îşi dă viaţa pentru oile Sale!”  Acest spirit de credinţă curajoasă l-a însoţit în toată slujirea.  Chiar după ce s-a pensionat din cauza bolii de inimă şi a faptului că şi-a pierdut vederea, am aflat că fratele Ernest a continuat să planteze biserici şi să slujească, într-o zonă mai puţin evanghelizată.  Doresc din inimă, mângâierea şi binecuvântarea Domnului, sorei Vereş, familiei, bisericilor pe care le-a slujit şi frăţietăţii maghiare din România!  – Evrei 13:7 –

Cu deosebită preţuire şi dragoste, păstor Vasile Alexandru Taloş

Printre privirile stelelor…

Calatoria este istovitoare. Dar o termini, pas cu pas. Ai ajuns pe varf. Esti acolo. In jurul tau ai o panorama pe care ai vrea s-o fotografiezi, dar cu un aparat care nu s-a inventat inca, sa imortalizezi… nu stiu… senzatia aceea care pare mereu aceeasi si e intotdeauna diferita…

Te asezi si… e liniste. Sau, mai bine spus, tacere. Incet, incept toate sa-ti vorbeasca. Incepi sa intelegi fiindca vezi. Incepi sa vezi…

Vezi padurile intinzandu-se in zare, le vezi frumusetea. Stii ce nu vezi? Uscaturile.

Vezi umbrele norilor, vezi seninul. Muntii stau fermi, chiar daca e soare sau nu.

Vezi urma traseului. In padure nu puteai vedea asta, dar acum intelegi. Te gandesti la batranii care au umblat cu Dumnezeu, ce priveliste li se deschide acum…

Cararea se vede pana sus. Te gandesti la Dumnezeu Tatal, care a vazut tot drumul Fiului catre Golgota… Fiecare pas…

Te intrebi daca frumusetea pe care o admiri s-a nascut cu mii de ani in urma sau e doar rasplata pentru ca ai depus un efort foarte mare sa ajungi acolo? Ambele? Niciuna?

Te intrebi daca nu ai putea vedea, ai mai urca pe munte? Pentru liniste? Dar daca nu ai auzi? Dar daca ai fi un surdo-mut? A, atunci nu ai veni? Pai, atunci, asta sa fie, faptul ca vezi, ca auzi? Asta sa fie, de fapt, frumusetea muntelui?

Soarele apune. Ar fi putut sa apuna simplu, banal. Oricum apune. Si… o face de multi ani. In fiecare zi… Si, totusi, o face unic de fiecare data? Nu se plictiseste? Noi de ce ne plictisim?

Pe cer apar stelele. Tot mai multe. Ca Soarele, doar ca… nu atat de aproape. Te gandesti ca… apropierea de Dumnezeu face lumina in viata ta. De departe, te-ai calauzi cumva in viata. Dar, aproape fiind, e lumina, e ca ziua, e cu totul altfel…

Oamenii sunt mai rari pe aici. Si muntele ii selecteaza. Nu urca oricine. Mai nimeresti si rataciti pe munte. In sensul ca ar fi trebuit sa fie altundeva. Dar, daca mergi mai des, sansele sa mai intalnesti astfel de oameni scad. Mai merg si la munte, unii, dar nu insista. Nu le sta in caracter…

Un imens… Dar daca te-ai fi nascut intr-un imes fara forma, fara niciun obiect. In ce parte ai merge? De ce? Si… cat? Pana „unde”? Ai „merge” in gol o viata si-ai muri. Si, totusi, care-i diferenta ca, in aceasta viata, in cea reala, ne nastem, traim si murim? Faptul ca avem munti, carari, apusuri de soare, stele pe cerul noptii? Faptul ca, in mister, totul e inconjurat de frumos?

Pe camp e o floare. O pot rupe, o pot lua cu mine. O pot pune in vaza, acasa. Trece. Moare. O presez, dar… nu mai e ea… E o dovada frumoasa ca a fost, candva… Atunci, de ce-a mai fost? Pentru a ma bucura o clipa? Pai… ma intristez urmatoarea. Si, atunci, pretul pentru bucurie este intristarea? Atunci, nu ar fi fost mai bine sa nu simt nimic? De ce tocmai am legat frumosul, sentimentele de o lege morala?

Sa fug de intrebari, daca Dumnezeu ma supune la ele? Sa caut sa le raspund, fara sa pot? De ce ma mai intreb, atunci? Si, chiar daca m-as raspunde, cu ce m-ar ajuta? As scapa de moarte? As scapa de rau? Daca intrebarile ma conduc intr-un lume a complexului, de ce ma astept sa gasesc raspunsuri banale? Si, totusi, de ce nu ar fi raspunsuri simple in toate astea?

Nu trebuie sa fii diferit

De pe undeva a rasarit, in crestinismul contemporan, o idee, o nuanta greu de determinat, un fel de maxima care a ajuns sa aiba sens doar intr-o exceptie a regulei care-o desfiinteaza.

Suntem chemati sa fim diferiti. Tinerii, in special. Un predicator pe care-l asculta mai toti pe Net a spus, odata, asta, probabil intr-un context coerent, si a inceput sa fie copiat copios de partea de ascultatori care au fost, de fapt, predicatori, ma rog, un fel de predicatori, sa fim diferiti. Si diferiti am fost. Toti suntem diferiti, acum. Nu ca ne-am fi nascut asa… ci, cumva, are de-a face cu… crestinismul. Stiu, sa nu va vina sa credeti…

Si ce-ai putea sa faci? Sa nu fii diferit! Pai de ce-ai fi? Toti fumeaza, tu nu. Tu esti pocait. Ok, dar ai o umblare autentica cu Dumnezeu? Nu. Dar… esti diferit. Deci (falacios, dar… deci) esti crestin. Pentru ca a fi diferit a ajuns sa fie, gresit dar a ajuns, sinonim cu a fi un fel de evanghelic, protestant, neoprotestant, pocait, baptist sau ceva de genul acestor cuvinte pe care oricum nu le prea mai intelege nimeni, motiv pentru care „toti suntem crestini, pana la urma”…

Adica, de ce sa fii diferit de ceilalti ca sa fii crestin? Trebuie sa fii crestin si asta te face, deja, diferit. Ca esenta, nu ca ordine de formalitati. Fiindca, pana la urma, putem sa inversam aleatoriu formalitatile, ele vor ramane in ordinul lor de existanta, doar niste forme, niste incercari mai mult sau mai putin patetice de a imita ceva ce nu exista, ce ar trebui sa existe, ce ai vrea sa fie dar pentru care nu vrei sa platesti pretul.

Greseala a stat si inca sta in ideea ca suntem crestini fiindca facem anumite lucruri. Daca stii, de exemplu, Biblia bine, nu mai conteaza daca esti mandru, ipocrit, rob al pacatului sau mai stiu eu ce lucruri „minore”. Stii Biblia, esti un fel de guru. Bine ca ai memorie buna, ce sa zic, ca altfel mai mergea cineva in cer? Nu…

Dumnezeu nici nu ne cheama sa fim diferiti de oamenii din lumea aceasta. Dumnezeu, din cat inteleg eu, vorbeste despre o „nastere din nou” si despre o sfera a realitatii care nu se suprapune in absolut nimic cu aceasta. Doar ca se poate trai in ele simultan. Si, uite, am aratat ca exista lumi/universuri paralele. Nu cosmosuri, desigur.

 

Este crestinismul o religie a fiecarei generatii care-l determina?

Este. Crestinismul care se vede este produsul generatiei care-l determina.

Nu este. Valorile divine transcend generatiile, credinta a fost data „odata pentru totdeauna” si doar „sfintilor”. Cei care se vor regasi in „calea” determinata de aceste valori, si daca se vor regasi, sunt cei care vor fi crestinii veacului lor.

De fapt, punand aceasta intrebare, ma gandeam mai degraba la a cerceta semnele vremurilor in care traim, pentru a vedea in ce masura putem sa spunem ca ducem o viata determinata de invataturile lui Cristos.

Cand ne gandim la acest adevar, atunci atingem un punct extrem de sensibil. Fie crestinii care au fost au avut o credinta omeneasca, diferita de cea care a fost data sfintilor odata pentru totdeauna, fiindca crestinii din generatia urmatoare au renuntat la tot. Fie invers, crestinii de acum sunt doar ai formelor.

Putem sa fim si iubitori de bani si inchinatori fata de Dumnezeu? Putem sa iubim si lumea si lucrurile din lume, dar si pe Dumnezeu si pe frati? Putem sa facem rau, constant, aproapelui si sa avem dragostea lui Dumnezeu in noi? Putem sa traim zile, saptamani, luni, ani facand ce ne pofteste inima, sa ne numim crestini si totusi sa ii fim placuti lui Dumnezeu?

Suntem noi, oare, cei care determina un nou tip de crestinism? Este crestinismul rezultatul pur al reactiei unei generatii la o suma de stimuli? Sau, in ce masura?

Putem noi sa spunem ca ne traim viata pentru Dumnezeu? Cum am raspunde la intrebarea precedenta daca am fi pe un pat de spital, gata de clipa mortii, trecand in vedere toata viata noastra trecuta? Cum am raspunde daca ne-ar intreba cineva acelasi lucru in grupul de prieteni, la iesirea de la „Biserica” sau in magazinul de haine?

Framantarile aceastea se nasc fiindca exista. Si, cum o nastere normala este insotita si de niste dureri, in cazul nostru durerile nasterii sunt chiar semnele vremurilor in care traim. Cele mai marete declaratii de dragoste fata de Cristos, cele mai vizibile, cele mai exteriorizate. Totusi, cele mai goale de continut, mai prefacute si mai pline de simulacru.

Fa-ti, cat poti, mai multi prieteni, din cei ce-L cauta pe Cristos

A lumii avuţii le caută tot mai puţin, căci ele-ţi fac

tot mai împovărată viaţa iar sufletul tot mai sărac,

dar avuţiile credinţei şi-ale iubirii lui Cristos

le caută tot mai mult că-n ele stă tot ce-i vrednic şi frumos.

 

Spre lume nu-ţi fă nici un prieten, căci prietenii lumeşti mereu

îţi nimicesc orice virtute şi te despart de Dumnezeu;

far fă-ţi cât poţi mai mulţi prieteni, din cei ce-L caută pe Cristos,

căci ei ţi-aprind mai mult dorinţa spre tot ce-i vrednic şi frumos.

 

A lumii voie vinovată să cauţi s-o faci cât mai puţin

căci voia lumii desfrânate e nimicire şi venin;

dar caută ne-ncetat a face mai bine voia lui Cristos

că-n ea stă veşnica răsplată a tot ce-i vrednic şi frumos.

 

(Traian DORZ)

Intrebari contemporane – unde s-a ratacit reteta de solvois?

Solvois (solvoiş) este denumirea pentru un fel de dulceata speciala de prune, in care nu se punea zahar si care era fiarta intr-un ceaun special si amestecata cu o lingura speciala in zona Tarii Hategului, in special in Rachitova (un sat situat inspre Tinutul Padurenilor).

Bunicii s-au dus. Sau, oricum, sunt prea batrani sa-l mai faca. Mirajul lumii moderne despre care nu s-a stiut, de fapt, mai nimic, i-a atrat intr-atat pe parintii nostri si chiar si pe noi, pe unii dintre noi, incat acestia au parasit casele parintesti si obiceiurile vechi dedicandu-se cu determinare himerei contemporane si promisiunilor ei. Cel mai putin important, ba chiar de ras, au fost situatiile, jenante, de genul celor in care parintii insistau sa-i invete pe copii sa faca si ei solvoisul. Ce solvois? Avem dulceata la Plus… Eftina.

Am ales solvoisul fiindca mi-am adus aminte de el. Un gust specific, de neuitat chiar daca ai gustat doar odata din el. Dar, de fapt, asa ceva s-a intamplat cu multe altele. Mancarurile sanatoase, lucrul campului pe pamantul propriu, fara chimicale… s-au dus. Nu am vrut sa mai fim „din varful muntelui”. Iata-ne, acum, realizatii „din varful blocului”. Dupa ce-am uitat cam toate cele bune, crezand ca tot ce zboara se mananca, ni se spune ca ne-am inselat (oare, de ce n-a fost evident?) si ca, de fapt, produsele acelea sunt cele sanatoase. Acum, costa mai mult si au o eticheta speciala. Se iau fonduri europene pentru a se demara proiecte prin care sa fie promovata mancarea sanatoasa. Dar, mancare ca aceea, cu adevarat sanatoasa, pe care o mancam cand traiau bunicii, cand erau in putere… nu stiu daca vom mai manca prea curand.

Si, dupa ce-au ajuns sa se „cultive”, departe de cultivatorii pamanturilor batranesti lasate in urma cu o mandrie goala, incepe tot mai multi, acum, sa duca lipsa mancarii sanatoase, miscarii, vietii in natura. Incepem sa cumparam terenurile pe care altii, de aceeasi varsta, le-au vandut aproape pe nimic, sa scrie ceva la pret in actele cu pricina. Numai ca noi dam o gramada de bani… ne luam mosie… Am dat pasarea din mana pentru a munci ani buni sa avem banii necesari procesului amplu de a prinde iarasi pasarea… Am dat ce era sanatos pe nimicul pe care nu mai stim cum sa-l valorificam pentru a ajunge in stare sa recapatam ce era sanatos. Am plecat din casele parintesti cu dorul de-a avea si noi TV prin cablu. Acum… avem. Si ne uitam la emisiunile civilizatilor, emisiuni in casele noastre parintesti…

Nu cred ca e nimic rau in a fi plin de entuziasm. Nici nu cred ca e o greseala sa folosesti noul, sa vezi ce e, sa-l cercetezi. E o mare greseala, insa, sa arunci tot ce ai si sa pleci in cautarea necunoscutului doar pentru ca ai crezut ca…

Mai trist este ce s-a intamplat in Biserici. Dupa Revolutie am ajuns si noi… liberi. Pesemne ca nu eram liberi in Cristos, de fapt, din moment ce am dat cresterea spirituala pe cresterea materiala atat de usor, atat de repede… Daca am vazut ceva ce nu a fost in Bisericile noastre, am luat. Cui i-a pasat ca e sau nu folositor? Asa fac la TV? Asa a vazut Florica in SUA? Asa e pe Net? Sa facem si noi, din moment ce altii fac. Dupa regula „Daca altii, pe care nu-i cunosti, fac asa, fa si tu”, am importat totul si nimic. Am renuntat la valorile noastre, adunate in timp si cu greu de cei de dinaintea noastra (despre care nu ne-a interesat deloc, noi, cei plini de dragoste), le-am dat cu piciorul. „Noi suntem contemporani!”, am spus. De parca chiar ar fi fost cineva pasionat de truisme…

N-a fost bine cand Bisericile erau in clocot, cand se facea ucenicie, cand se strangeau familiile in case la rugaciune si partasie fara sa le oblige nimeni. N-a fost bine cand canta toata Biserica plina de inflacarare, cand lacrimi curgeau pe obraz fara tactici psihologice, de persuasiune, de controlul maselor. Am vrut si noi sa fim ca-n casti, ca pe sticla, ca cei pe care nu-i cunoasteam. Acum… Acum ne rugam pentru trezire. Aproape adormiti, plangem pentru „indurarea Domnului”. Acum, cand vedem calitatea si interesul tinerilor… Acum, ne-am ruga cu ei, am sta la studiu biblic familial, am merge in vizita la bolnavi, am accepta suferinta cea datatoare de desavarsire. Numai ca, tot acum, e prea tarziu!

Fara sa cadem in capcana de a crede ca in generatia noastra e cel mai rau si cel mai cel (orice), ar trebui sa recunoastem ca am dat ce avea de valoare prea usor… Pentru ceva ce nu hraneste, pentru ceva artificial, imprumutat la nivel de forma si gol acum. Fara efect, fara putere, fara ceva duhovnicesc si care sa aduca un plus de valoare spirituala. Doar niste tineri care sa fie gata sa stea drepti ar mai putea schimba asta. Dar pretul e mare, foarte mare. Cine ar putea sa se ridice sa Il aleaga pe Cristos din tot amalgamul de activitati pe care le poate face oricand. Ne-am ajuns. Am reusit sa fim si „pocaiti” si sa facem si tot ce vrem. Le-am impacat. Ce nici Cristos nu a putut am facut noi. Acum se poate sluji la doi stapani, acum putem sa fim si tinereti worshipari si petrecareti lautari. Sa vada si nepocaitii ca si noi ne putem distra. Asta am vrut noi, asta nu era clar pentru prietenii nepocaiti contemporani. Slava Domnului ca i-am ajutat sa nu-si iroseasca viata crezand ca pocaitii nu stiu sa se distreze… Acum, ca am terminat cu ei si le-am salvat viata de la indolenta, ce-i de facut? Acum, ca ne-am indeplinit scopul in viata mai repede, ce facem cu timpul ramas din viata asta care a devenit de-a dreptul plictisitoare?

Tinerii au considerat ca parintii lor nu stiu nimic. Acum, cand parintii lor sunt cautati de altii, incep sa-si scarpine capul a „Hm…”. Acum, cand idolii cantareti incep sa cante cantarile batranilor (mai mult vocal), cand trecem printr-o alta perioada incredibila, cand pe copertile albumelor cantaretii specifica cu o incredibila indrazneala ca ei au compus si versurile si muzica unor cantari scrise, de fapt, pe cand isi mancau ei secretiile nazale (mucii), acum sunt bune, nu, valorile vechi? Le cautam… Dar, le mai putem avea? Mai suntem in stare de ele? Mai avem in ce sa le tinem? Mai stie cineva reteta?

Cine intelege notiunea de ucenicie stie ce vreau sa spun.

Eu cred ca comorile raman comori si daca au fost date pe nimic. Ar trebui redescoperite. Noi, tinerii, ar trebui sa vrem valoare de la viata. Fete Morgane frumoase, dar care dau la iveala carii monstruoase la primul zambet sunt peste tot. Nu v-ati saturat? Cred ca tinerii care ajung sa cunoasca credinta in Cristos, prin Evanghelie, pot scrie, pot compune poezii, pot suferi cu adevarat in „cuptorul lui Dumnezeu” si pot compune acele cantece spirituale care chiar au valoare. Ca ca sunt, printre voi, oameni de caracter, oameni care se apropie de Dumnezeu cu atentie, care pretuiesc ce este autentic. Si, chiar daca ati fost mintiti, voi trebuie sa va ridicati. Si, intr-o tainica jertfire, sa dati generatiei care vine ceea ce ar fi trebuit sa primiti si voi de la ai vostri, pe care insa i-ati dat uitarii si nu ati pus pret… Mai puteti? O, Dumnezeu sa va ajute!

Fiindca, daca adultii care totusi ne-au lasat ceva, ne-au dezamagit intr-atat, ce vor mai zice de noi copiii nostri (da, nu vom fi vesnic tineri, iti vine sa crezi?) de noi cand nu le vom lasa chiar nimic?… Sau… am putea lucra ca disperatii sa incercam inutil sa inlocuim mostenirea spirituala adevarata cu cele materiale. Sa aiba copiii, sa aiba… de toate. Si-s goi…

Imi doresc sa vad tineri care sunt constienti de ceea ce-i asteapta in viata, care au ocolit cu succes imposibila viata virtuala si care traiesc viata din plin. Viata cu Dumnezeu. Imi doresc sa-i vad plini de viata, adica de Cristos. Sa-i vad activi, insufletiti nu de dragul de a acoperii lipsa esentei cu multe forme, ci de nevoia de implinire spirituala reala, in Dumnezeu. Imi doresc sa-i vad bravi, chiar daca se ridica din noroaiele luptelor, dar biruitori. Imi doresc sa-i vad ca-s tari, ca pot sa-i ajute pe altii, ca duc mai departe credinta.

Intrebari contemporane – de ce ne place salamul pentru gusturi alese?

Era de multa vreme in frigider. Era el, „salamul pentru gusturi”, pe care se fereau toti sa-l inceapa. Printr-o oarecare circumstanta, suspecta si bizara totodata, a ajuns sa fie achizitionat de mica familie. Acum, la greu, a trebuit desfacut… Da, cum v-ati asteptat, un salam ieftin, vesnic de vara, cu coaja groasa dar transparenta, sa fim siguri ca nu e altceva, suficient de greu, macar cantintate sa fie.

Si iata-ne intrebandu-ne. Cum se face ca salamul acela pe care, daca tocmai ai luat salariul, poti sa-l cumperi in cantitati industriale, stii ca-l cumperi pentru ca e ieftin si in niciun caz bun sau sanatos (cu gustul se rezolva usor, suntem intr-o epoca a simturilor), are o asemenea eticheta – „Salamul pentru gusturi”? Cum de… tocmai el?

Si e importanta. Intrebarea, zic. Pentru ca, pe deoparte, producatorul stie ca salamul e de proasta calitate (iertati-mi eufemismul) – tocmai de aceea il si produce in linia low-cost – si tot el, producatorul, ii face o asemenea eticheta. Practic, salamul acela despre care toti stim ca merita amanata cat mai mult consumarea lui (ca poate nu va mai fi nevoie), de care se fereste si pisica (evident, e salam de gusturi, nu pentru oricine), pe care-l cumparam uneori fiindca mai primi si rest indiferent cat am da pe el, este prezentat in stil mare, ca si cum ar fi ultima sticla dintr-un vin bun, pastrata de un colectionar si de care nu mai stia nimeni…

Acum, dupa cum chiar si cea mai mare pofta trece odata cu o masa copioasa (sau nu chiar atat de copioasa), sa revenim la ale noastre.

Ce ma framanta, ce ne framanta, este discrepanta aceasta intre cine suntem si ceea ce aratam ca suntem. Stim bine ca avem o viata de rugaciune ca a sfintilor de pe pereti (adica, mai mult ii auzim pe altii rugandu-se), ca citim din Biblie extrem de rar, ca daca ne gandim la adevarurile spirituale de Paste si de Craciun e mare lucru. Si, totusi, pozam. Pozam fericiti, impliniti, zambareti, pseudo-entuziasti (asta, fiindca ne prefacem, sa iasa bine). Nu, nu are nimeni nimic cu fericirea. Sa fiti fericiti, dragi prieteni, va doresc! Ce ne deranjeaza pe toti si nu prea spunem este de ce mai scrieti pe salam ca-i pentru gusturi alese cand stim toti ca nu e asa?!

Daca era pentru gusturi alese ne interesa smerenia. Si, apoi, modestia. Ne framantam sa gasim acele mijloace prin care sa valorificam calitatile omului ascuns al inimii, in curatia nepieritoare a unui duh bland si linistit. Ne gandeam cum sa facem sa mai promovam valorile sufletesti nobile, crestine. Cum sa ne mai jertfim pentru altii, ce sa mai iertam, cand sa mai plangem cu cei ce plang si sa ne bucuram cu cei ce se bucura…

Ceea ce mi se pare trist este ca o fata chiar crede ca daca-si pune un abtibild despre calitate, baietii vor veni. Sigur vor veni. Fiindca, ceea ce face in fiecare zi un baiat este sa iasa si el in lume sa caute in ce vitrina scrie cel mai frumos despre un produs ca sa-l achizitioneze… In plus, aceste fete se crizeaza la gandul (doar la gandul) ca cineva ar putea sa le vrea pentru el – dar ce, sunt obiecte?!

Ceea ce mi se pare si mai trist este ca un baiat a ajuns sa creada ca daca si-a ales hainele potrivite, daca-si activeaza muschii faciali pentru un zambet la momentul potrivit, daca „trage” la sala sau daca a reusit sa invete (de apreciat ca a reusit sa invete ceva, e rar!) doua replici de pe internet (una e de rezerva), este pregatit. Umfla freza, baga spray-ul, da cu parfumu’, incheie camasa, strange sfoara la papion, trage pantalonu’ de curea si incalta ultima pereche de conversi (chiar daca e iarna si numai ce a inghetat). E pregatit. E pentru gusturi alese. Cat face el – doi bani – mai conteaza? De parca fetele care si cauta ceva in viata asta cauta…

De ce asa? Fiindca e mai simplu. E mai usor, mult mai usor decat… sa-ti schimbi viata, inima, gandurile, conceptiile. Lasa, frate, ca daca-s urat, ma machiez. Care-i problema? Facem sa fie bine! Si daca ti-ar zambi vreun speriat la colt de strada si tot nu te schimba, de fapt, cu nimic. Tu esti tot aceeasi… Tu esti tot acelasi…

Ma framanta mult aspectul acesta, sa inteleg de ce tocmai tinerii care taxeaza cel mai tare ipocrizia ajung sa se complaca intr-atat in ea. De unde pleaca toate? Cred ca de la renuntare. Resemnarea nu poate inlocui valoarea. Indiferent cat ma voi preface, faptul ca nu am luat locul I la proba de 100m (garduri, chiar) nu ma va face niciodata sa simt ce simte un castigator al probei. As vrea sa am rezultatele fara efortul care le da.

Si, incet, revenim la precedentul subiect despre care discutam. Asa ajung atatia sa devina „modelele” pe care nu vrea nimeni sa le urmeze. Si asa am ajuns de nerecunoscut in raport cu cine ar fi trebuit sa fim…

Pe de alta parte, fiind interesat de valoare, punand-o in viata ta (cu un pret mare, as zice, fiindca ce-i ieftin poate lua oricine), iti faci si un favor. Sortezi, filtrezi (si scapi si de flirt). Insusi accentul pus pe valoare a dat deja de pamant cu multe nonvalori.

Iluzia pe care o traiesc multi astazi este ca sunt mai de dorit daca se camufleaza in altcineva. Tot ei sunt irascibili fiindca nu sunt integrati, ca nu-i baga nimeni in seama. Pai nu va baga nimeni in seama fiindca nimeni nu-si prea doreste salamul acela de vara pentru „gusturi alese”… daca intelegeti ce vreau sa spun… Toti vor ceva de calitate. Chiar si voi, toti.

O Biserica poate ajunge intr-o stare deplorabila, grea, fara solutie, chiar cu mii de solutii omenesti, atunci cand accentul a cazut de pe valoare pe nuantarea estetica a unor elemente efemere, a-valorice. Atunci cand inlocuim sfintenia omului interior cu ce poate face apa sfintita (chiar de doua ori). Atunci cand tinerii nostri nu mai au esenta nascatoare de frumos, ci o estetica a impodobirii uratului mai urata decat ce acopera… Ajungem sa ne placa grotescul si sa-l numim „finut”, ca manelistii. Ajungem sa sa muncim o luna intreaga (plus ore suplimentare) ca sa ne putem cumpara tocurile/pantofii si rochia/costumul care sa puna in evidenta, in sfarsit, ceea ce oricum nu conteaza la noi – ceea ce nu suntem…

Pentru ca, indiferent cum privim lucrurile si ce gusturi avem (care nu se discuta, clar…), crestinul care umbla cu Dumnezeu are o chemare la o viata care trebuie traita in niste coordonate care pur si simplu nu au de-a face cu lucrurile trecatoare ale kosmos-ului, ale lumii acesteia in a carui sistem guverneaza legea entropiei.

Imi doresc sa vad tineri carora nu le este rusine ca sunt cine sunt si care se fac mai frumosi pe zi ce trece in adevar. Ei n-au nevoie de etichete pompoase. Oricum, de ce ar mima ceea ce nu sunt din moment ce merg deja intr-o cu totul alta directie? Daca tot merg pe un drum, opus celui pe care-l mimez, se va vedea in curand. In plus, fiindca-mi place de drumul lui Cristos (fiindca despre asta e vorba), trebuie sa recunosc… sunt departe de a fi acel om frumos in caracter, in tot ce inseamna fiinta mea, in sentimente, atitudini si gandire. In fapte, in reactii, in slujire. In pace, in liniste, in simplitate, in dor, in curatie, in har.

Intrebari contemporane – de ce-mi doresc un manechin drept model?

Am inceput sa scriu despre ce gandesc. Ce gandesc cu privire la tineri. Incerc sa extrapolez, dar mai degraba vreau sa fie ceva folositor. Sper sa fie.

Iata primul articol, aici.

Continuand ce-am inceput, as face, totusi, o mica paranteza. Noi trebuie sa intelegem bine faptul ca Biserica a fost lasata sa existe in complexitatea ei si ca aceasta presupune si o varietate a varstelor. Dumnezeu si puterea Evangheliei transcend timpul. Generatiile sunt chemate, in Biserica, sa fie impreuna, indiferent de vremuri, intr-un context normal, obisnuit (adica, cu exceptiile de rigoare, care vor ramane, evident, exceptii). Ce vreau sa spun este ca desi privesc lucrurile din perspectiva tinerilor si incerc sa ajut, cat pot, in contextul contemporaneitatii, realitatea este ca si tinerii trebuie sa vada imperfectiunea adultilor ca pe o normalitate punctuala a maturizarii. Adica, si adultii se maturizeaza iar aceasta presupune greseala, imaturitate, lipsa de profunzime s.a.m.d. Nu as vrea ca aceste articole sa fie interpretate ca fiind un fel de instigare la rascoala impotriva adultilor fiindca nu se doresc a fi asta nici macar in ultimul rand…

Revenind, sa ne gandim la un alt aspect care ne bantuie existenta tineretii noastre – modelele.

De ce nu isi aleg tinerii modele din Biserici? Sunt astfel de modele? Exista un sistem coerent prin care sa se faca astfel de modele, sau macar sa se propuna? Sunt oameni in mediul evanghelic sau crestin care sa-mi trezeasca mie, ca tanar, in general vorbind, dorinta de a fi ca ei? Vad in viata lor consistenta in ceea ce aflu din putinul pe care apuc sa-l citesc din Biblie si ceea ce fac?

Pentru ca tind sa cred ca, involuntar, tinerii cauta modele in alta parte fiindca nu gasesc in Biserica… Si asta nu e o observatie, e un lucru grav! Daca e asa, fireste. Si, nu as vrea sa generalizez. Oricum, nu cred ca e destul ca un frate batran sa fie el „modelul universal”, un fel de van Damme al pocaitilor…

Pentru ca, in mod normal, exista o maturizare in viata crestinului. Iar asta presupune ca tu, care ai devenit crestin de ceva vreme, sa ajungi sa poti sa fii un model pentru altii care s-au „intors la Dumnezeu” (scuzati limbajul de lemn, nu mai apuc acum sa-l explic) de curand. E o problema foarte mare, acuta chiar, ca nu esti. Un model, zic… De ce ar vrea, atunci, cineva sa fie ca tine? Si, in acelasi timp, de ce i-ai mai certa pe tineri ca au modele de pe la televizor cand tu nu ai fost vrednic sa le fi un model? Recunoaste ca nu ai fost si fa ceva. Mai este timp… Daca aratam cu degetul inspre altii nu cred sa rezolvam problema. Doar ca ne intoarcem cu spatele la vant in speranta ca acesta se va opri. Succes, atunci…

Povara aceasta, a generatiilor, ar trebui s-o simtim toti cei care ne-am convertit de ceva vreme. Ar trebui sa ne framante. Ce exemplu dam celor care cauta un model? Ce suntem pentru ei? Ne baga cineva in seamna fara sa fie nevoiti s-o faca? Daca nu, e foarte probabil ca insistam pe niste forme reci, goale, care nu schimba cu nimic viata altora, care nu ajuta cu nimic.

Nu, nu sunt adeptul reactiei tinerei generatii – de a-si lua modele de pe sticla. Ce spun eu este ca este perfect normal ca un tanar sa reactioneze impulsiv si pe moment. Problema este ca noi, cei care zicem ca avem ceva „experienta”, cei care suntem gata sa mustram si sa „indreptam” pe tinereti, noi nu am avut o asemenea valoare incat ei sa-si doreasca sa fie ca noi, fara sa fie obligati s-o faca. Adica, da, natural…

Este adevarat si faptul ca tinerii nu vad, neaparat, totul. Ca e posibil sa nu inteleaga valorile autentice inalte din viata unui om al lui Dumnezeu. E si clar ca e asa. Nu ma pot astepta ca un tanar sa le aiba chiar pe toate. Dar macar ma pot astepta de la el sa fie sincer cu el si sa nu se nege pe el insusi, chiar daca nu stie prea multe. Cred ca un tanar poate sa vada ca cineva din Biserica lui a ales sa traiasca cu Dumnezeul lui si ca e altfel, ca e diferit, ca umbla cu Dumnezeu si ca in viata Lui se vede o transformare dincolo de capacitatea omului…

Sa mergem cu rationamentul pana la capat. Daca nu-i nimeni dupa care sa ma iau, tanar fiind, si daca nu-i voie sa am un model dintre cei „din lume”, ce sa fac? Imi aleg un manechin. Un manechin dupa cum vreau eu sa-l fac. Da, nu are viata, e doar o parere, un plastic gol. Dar, asta e. Atat mi-a mai ramas. Adica, imi fac viata dupa cum vreau eu. Observati, va rog, ca am ajuns acolo unde foarte multi tineri isi conduc viata. Fiindca e normal sa ajung aici. Unde sa ajunga? Nu doar de Biserica e vorba aici, ci de societate in general, fiindca generatiile tinere au reactionat mereu la ce a existat, adica la celelalte generatii.

Acum, sincer, ce sa poti alege? Sa fii ca cei care vorbesc tare si nu arata nimic in viata lor? Nu se poate, nu poti sa fii ipocrit. Mai bine inchis. Mie, oricum, imi place asta la tineri cel mai mult – ca pot vedea ipocrizia atat de bine… Asta ma si ajuta cel mai mult in ce-i priveste – ei imi arata cand ma prefac, cu ei nu prea merge… ce bine! Sa fii ca cei din lume? Hm… Poate ai mers pe ideea asta, poate inca mergi. Oricum, insa, vei gasi destul de repede ca e un drum inchis daca ar fi sa mergi pe el. De ce? Fiindca… ce poti sa inveti de la cineva care nu umbla cu Dumnezeu, tu, care vrei sa umblii cu Dumnezeu? E cam acelasi lucru cu prima varianta… Nu poti sa fii ipocrit, nu poti sa alegi calea asta fiindca te duce la ce te-ar fi dus prima, cu alte personaje.

Ramane calea instrainarii pe care eu cred ca o adopta cei mai multi. Sau a indiferentei. De unde si plictiseala in dreptul tinerilor. De unde si amestecul. Un manechin. Un manechin pe care-l fac cum vreau eu si apoi mi-l iau ca model. Dar, trist. E doar idolatrie.

Pai, daca nici ultima varianta nu-i buna, ce mai ramane? Da, tot Cristos ramane, tot El… Modelul… Fiindca daca n-ai gasit un model, poate Dumnezeu te-a cercetat si te-a chemat sa fii tu unul? Poate ca mintea ti s-a deschis si ai inteles ca cel mai probabil generatia ta nu va fi ultima si ca si tu, foarte curand, vei fi pus fata in fata cu o alegere, de a trai cu adevarat ca un crestin sau de a duce o viata de… ipocrit. Oare ai vrea sa ajungi omul acela al carui tipar l-ai urat ce-l mai mult – ipocritul?

Tocmai de aceea este atat de important sa ai o perspectiva solida cu privire la viata care-ti sta inainte. Totusi, cred ca mai sunt modele in Biserica… Cred ca nu s-au dus de tot. Si cred ca ai o buna sansa sa devii tu unul din ele. Vei plati un pret, da, dar se va merita. Altii vor incepe sa priveasca la tine, la viata ta in care nu te compromiti pentru o supa sau mai stiu eu ce. Vei fi demn de urmat, dar trebuie sa te separi.

Cum tu, ca tanar, vezi foarte bine ca cei care ar fi trebuit sa-ti fie modele au esuat in tocmai ce era cel mai important, tot asa vor vedea cei care vor veni dupa tine cu privire la viata ta. Daca alegi sa pui in viata ta ce te invata un oarecare personaj din viata mondena, in orice domeniu, crezi ca nimeni nu va baga de seama? Vor intelege toti, fiindca Cuvantul lui Dumnezeu nu se schimba si odata aflat face lumina!

Cred ca, incercand sa ne luam dupa umilele modele ale crestinilor care traiesc, care totusi isi doresc sa duca o viata curata, sfanta, putem sa privim mai sus, catre Domnul Isus si sa ni-L facem pe El Modelul nostru. Sa fim ca El, sa umblam ca El, sa traim ca El. Modelele zilelor noastre au fost alese pe criterii financiare, e mult de zis. Nu cred ca merita sa fim ca cei care nici ei nu stiu de ce sunt asa… Mai degraba vreau sa fiu ca un crestin care, chiar daca urca din greu, urca spre Dumnezeul sau… Cu atat mai mult voi vrea sa fiu ca Domnul meu Isus Cristos.

Imi doresc cel mai mult sa vad tineri care se ridica din multimea de imitatori ai altor imitatori si care sa aleaga sa fie altfel, sa fie urmati de altii nu pentru popularitate, ci pentru valoare! Dumnezeu sa fie cu voi, dragii mei tineri!