Fii ceea ce te cheama Dumnezeu sa fii!

“I wish it need not have happened in my time,” said Frodo.
„So do I,” said Gandalf, „and so do all who live to see such times. But that is not for them to decide. All we have to decide is what to do with the time that is given us.”
― J.R.R. Tolkien, The Fellowship of the Ring

Cu adevarat, nu noi ne decidem vremurile. Nu noi stabilim perioada in care sa ne nastem, in care sa traim. Dar… sa intelegem cateva aspecte legate de aceasta viata pe care, fiindca suntem, o traim.

Ce aduce unicitatea noastra?

Noi suntem oameni distincti si unici. Nu doar biologic, stiintific sau fizic, observabil. Suntem unici din toate punctele de vedere. Suntem, inainte de toate, fiinte independente, fiecare. Pentru fiecare din noi, Dumnezeu are un fel de stampila, facuta diferit, pe care scrie in mod independent si fara echivoc: „Unic”. La fel de mult cum este e si determinat ca este.

Aceasta aduce individualitate si o complexitate perfecta in umanitate. Indiferent din cine este compusa omenirea, la un moment dat sau istoric vorbind, ea este o complexitate absoluta. Nu sunt doi oameni la fel, indiferent daca seamana sau daca par a fi. Prin urmare, indiferent de complexitatea umanitatii unui rastimp, aceasta este ea insasi unica. Daca am putea vorbi despre mai multe astfel de complexitati, daca le-am putea determina, atunci complexitatea acestor complexitati, chiar daca este singulara, este unica. Si, nu este unica doar fiindca este singulara (una singura, deci, evident, unica), ci fiindca este compusa din complexitati exhaustiv unice.

Concluzia este ca, indiferent de vremea in care traieste cineva, indiferent de acel cineva, fiecare persoana si fiecare complexitate a umanitatii unei anumite vremi, dintr-un rastimp sau chiar la un moment dat, este in mod necesar speciala per se.

Adica, din acest punct de vedere, trebuie sa fim constienti ca nu are sens sa ne plangem de vremea in care traim, din moment ce fiecare vreme este unica si este o complexitate a persoanelor unice care traiesc in acel rastimp. In acest context clar determinat, trebuie ocolita in mod matur notiunea esentiala adesea desemnata prin vorbe de genul „pe vremea mea era…” sau „traim vremuri grele”. Da, traim vremuri grele, adevarat. La fel de adevarat este si faptul ca pe vremea cuiva a fost altfel…

Ce vreau sa spun cu acestea este ca, vrem – nu vrem, trebuie sa dezvoltam o maturitate care sa fie in mod corect transcendentala rastimpului existential imediat. Si, fiindca suntem determinam la un moment dat o complexitate unica, va trebui sa fim capabili sa intelegem responasbilitatea reala care decurge de aici. Trebuie sa stam noi insine in fata problemelor reale cu care sa dam piept.

Refulari sunt multe. Solutii de compromis, specifice unei comportari de strut. Putem sa ridicam in slavi alte vremuri, sa speram in altele mai bune (sa fim optimisti, ca e la moda), sa ne consideram prea mici pentru problemele pe care contemporaneitatea le ridica, sa dezvoltam lumi imaginare evident false, sa musamalizam cazurile, sa cosmetizam problemele s.a.m.d.

Peste toate acestea, ca unii care privim mai sus, in zona providentei divine, cautam sa intelegem chemarea specifica a lui Dumnezeu pentru oamenii Sai din vremea noastra, pentru noi local si personal. Moise nu s-a considerat vrednic. Cine era David cand a fost chemat? Un altul era la teasc. Iudeii unei generatii erau in robia babiloniana, si exemplele pot continua. Ce razbate din toate aceste exemple este tocmai chemarea divina specifica si plina de sens.

In intuneric, undeva, in taina, raul creste. Chiar daca totul pare ca e in pace, un razboi se pregateste. Adormiti de semnele false ale unor vremi al caror inteles este dincolo de noi – fiindca nu ne-a pasat sa-l pricepem – suntem tot mai putin constienti pe viteza cu care raul isi zideste armata. Din cand in cand, in istorie, a existat cate un „ceas al intunericului”, culminand evident, chiar daca nu cronologic, cu uciderea din culpa, cu premeditare si patos a Celui care este „viata”… Uciderea milioanelor de evrei, rusi (oameni, in general) intr-o vreme anume. Inchisorile comuniste. Si cate altele, plus cele despre care istoria nu are marturii, pana la Judecata de Apoi…

 

Ce este comun faptului ca suntem toti oameni?

Ne este comun faptul ca traim intr-un context general esential identic. Da, in permanenta schimbare de forma, dar esential acelasi. Un cadru existential imediat concret definit. Pamantul, Universul nostru (indiferent de cat de mult sau putin il intelegem).

Ne este comun ca, pe masura ce trece timpul (care trece pentru toti), generatiile dobandesc in mod indirect (si, deci, pot sa-si asume aceasta sau nu) experiente istorice care au sens fiindca se aplica umanitatii in general. De unde si ideea practica de a invata din istorie. Ca nu invatam din istorie, de obicei, e cu totul altceva…

Si, deci, fiindca toti suntem oameni, avem aceasta in comun. Putem intelege si simti ceea ce altii au inteles si au simtit. Putem sa plangem cand vedem ceva trist. Putem sa ne bucuram atunci cand intelegem o bucurie a cuiva. Si acestea au fost exemple banale… In insasi complexitatea umanitatii se regaseste, pe coordonate precise, o suma de valori comune acesteia.

Caracteristica aceasta, ca putem avea ceva in comun (ca avem, in special) il inalta pe omul unic din mediul sau unic, in rastimpul sau unic, in complexitatea vremii sale unice, intr-un plan reductionist dar superior, al comunului transcendental. Adica, eu invat sa nu ma limitez la vremea mea, ci vorbind limba comuna istoriei, sa ma identific cu acele valori ale umanitatii care, de fapt, il innobileaza pe om.

In sens crestin, peste acestea trebuie sa punem intelegerea biblica a conceptiei despre lume si viata. Chemarea lui Dumnezeu este aceeasi pentru toate generatiile de oameni. Planul lui Dumnezeu, in acest sens specific, este general. Adica, pentru toti.

Este ceva specific unui anumit tip de rastimp. O vreme anume are ceva comun cu o alta. Este esential sa intelegem ce fel de vremuri pe-trecem! Este vital! Daca nu intelegem chemarea noastra pentru vremea in care traim, ce anume facem cu viata noastra, ducem un fel de lupta oarba, non-sens si, evident, fara rezultat. O lupta a nebunului.

Nu ne place vremea in care traim? De ce? De ce nu ne asumam trairea unei vieti autentice, de umblare cu Dumnezeu (cu toate implicatiile pe care nu ma opresc sa le detaliez acum)? Pe unicitate nu putem da vina. Dar nici pe redundanta istorica. Putem, totusi, sa ne traim viata. Fiindca a ne trai viata nu este in niciun caz insemnatatea data de lozinca arhi-cunoscuta, prin care oamenii slabi la minte sunt indemnati sa se distreze prin a-si bate joc de corpul lor in felurite moduri (deloc originale, apropos).

Sa-ti aminteti ca nu tu definesti vremurile, dar tu determini cum te raportezi la ele. Cum raspundem noi la chemarea lui Dumnezeu, in dreptul nostru?

Respect Aura Ion

„Respect Aura Ion” este o comunitate creata pe Facebook. In prezent are 50.000 de like-uri. In limbajul generatiei de astazi, peste 50.000 au spus, pana acum, „Respect!”.

Nu as fi ales subiectul acestui articol daca n-ar fi fost reactiile aiurea, vorbele smintite spuse de unii care s-au trezit si ei in inertia de a zice ceva, care sa fie neaparat pseudo-lacrimogen. In primul rand, nu prea aleg subiecte care sunt „in voga” la un moment dat – nu inseamna ca daca apare la stiri, des sau nu, e si important (mai ales in vremea zilelor noastre plictisite). In al doilea rand, imi propun altceva cu acest blog.

Totusi, citind unele reactii…

Nu, nu am cunoscut-o pe Aura Ion. Nu am „investigat” sa vad ce fel de persoana a fost. Nu sunt un fel de expert, s-au ridicat destui in aceste zile in care… „vorbim”. De facut, s-a vazut cat si cine a facut. Scriu, nu atat despre Aura Ion, cat despre reactia aceasta naturala a oamenilor, de a respecta ceva anume, nu neaparat zicandu-i pe nume, nu neaparat fiind constienti despre ce este vorba, nu neaparat fiindca acest ceva este extrem de rar in vremea zilelor noastre… „Respect Aura Ion” e mai mult decat o simpla vorba.

Nu ma voi referi la faptul ca profesorii pun din banii lor si ai parintilor pentru a aplica „standardele de calitate” cerute de Minister. Nici la faptul a bolnavii care cotizeaza la „Sanatate” isi platesc spitalizarea, acele si pansamentul. Nici la faptul ca, de data aceasta, doctorii din avionul care s-a prabusit nu au apucat sa treaca pe la Lidl sa se „doteze” cu o patura de incazit, cu mufa pentru alimentare de la avion sau pe la un magazin de specialitate sa ia cu ei cate un bivuac si niste folie de aluminiu… sa nu moara de frig… in caz ca se prabuseste avionul in plina iarna, pe munte… Ma voi referi la cu totul altceva, la un aspect care, paradoxal, ma bucura, acum cand sunt trist.

E un moment in care toti ne oprim. Chiar si cei care nu dau mai departe „citate” de doi bani pe Facebook ca sa le mearga bine „azi” inteleg ca e vorba de altceva. Chiar si cei care „zboara” deasupra corului imens de „fete virtuale” care se forteaza pe paginile altora sa scrie cate un „frumoas-o”, capabili sau nu (de obicei nu) s-o spuna si in fata… Chiar si ei se opresc sa dea „un like”. Ar da o mie, o suta de mii… dar nu se poate. Multe, acum, nu se mai pot. S-a stins un om, s-au stins doi… Noi trecem nepasatori. Uite ca, de data aceasta, oamenii nu mai pot sa fie nepasatori. Nu-i obliga nimeni, e o reactie naturala. Si tocmai asta o face sa fie la valoarea la care e.

Ceva a iesit in evidenta cu fata asta, cu omul asta. Ceva ce ne dorim toti, chiar daca n-am vazut. Frumosul acela al omului pe care-l numim „brav” sau „erou”.

Nu, nu era mai bine ca Aura Ion sa-si „traiasca viata prin cluburi ca ceilalti de varsta lor” cum au inceput sa debiteze unii. Aura Ion este apreciata tocmai fiindca a avut un scop in viata, unul demn si pentru care a fost gata sa se jertfeasca. Si nu ma refer la faptul ca a murit facand asta. Ca voluntar, ca sa ne intelegem. Valul de apreciere s-a ridicat tocmai fiindca Aura Ion nu si-a „trait viata”. De fapt, fiindca si-a trait-o cum si-a trait-o, intr-o maniera demna de aprecierile noastre. Tocmai de aceea exista o pagina pe Facebook cu numele „Respect Aura Ion”. Tocmai de aceea a fost creata. Tocmai de aceea noi ne ridicam in picioare, in sufletul nostru, si spunem „Respect”. Daca isi „traia viata” prin baruri, „ca cei ca ea” (chiar daca, evident, nu au fost ca ea), nu mai avea acest „respect”.

Aceasta fata, acest om, a avut un scop in viata. A muncit pentru a face ceva folositor, pentru oameni. A pus suflet. S-a oferit voluntar intr-o munca unde vezi pe multi murind, intr-o tara in care aceasta slujba nu prea e apreciata (practic, zic, ca de vorbit… putem spune multe…). Pentru aceasta a trebuit sa-si asume o identitate, sa devina un anumit gen de persoana. Sa se jertfeasca, sa investeasca timp si munca. Si sunt multi altii ca ea. Fiindca aceasta reactie clara, a miilor de voci care striga mute „Respect!” nu este intamplatoare. De data aceasta, este un strigat al celor care apreciaza, chiar cel pe care-l admira ei nu se potriveste cu „idolul” prezentat la TV – non-valorile.

Aura Ion este, pana la urma, un om. A murit un om, nu poti sa treci fara sa tresari macar. Si, afland toate circumstantele care, de fapt, i-au definit viata, sa te cutremuri. Si, dincolo de ea, aceasta fata, acest om, inseamna, in aceste zile, vocea audibila a strigatului nostru mut, a dorintei nostre dupa valorile autentice. Astfel de oameni nu mor fiindca si-au ales gresit drumul in viata. Aura Ion nu a murit fiindca a ales sa nu-si faca noptile albe prin baruri sau ca nu si-a distrus corpul cu droguri, bautura si tigari (ca femeie era ea). A murit fiindca valoarea, ca sa se arate ca e valoare, sufera in lumea aceasta goala de continut, rece, murdara. Nu e vorba de Romania aici. Nici de „vremurile noastre”. Nici de politicieni. E vorba de o caracteristica esentiala a fiindului acestei lumi care transcende aceasta intamplare.

Ganditi-va la martiri, la cei inchisi in temnitele comunismului epocii trecute, la cei care chiar in aceste momente sunt arsi, batuti, omorati ca si cand nu ar fi decat niste canalii cand, de fapt, ei sunt adevaratii eroi.

Apropos pentru crestinii care cred ca ei „se jertfesc” in certurile si vrajba lor stearpa.

Scurta amintire…

Am gasit urmatorul citat pe un blog (Radoi Nicolae) si am ales sa-l postez si aici dintr-un motiv lesne de inteles:

Iubiţi fraţi colegi,

Am aflat că fratele păstor Vereş Ernest a trecut la Domnul.  Chiar dacă putini păstori români tineri l-au cunoscut, totuşi cei ce au slujit în vremea Comunismului îşi amintesc credinţa neprefacută şi curajoasă a fratelui Vereş, care a inspirat pe multi.  Aflasem de la unul din colegii lui de seminar, că la absolvirea Seminarului, preşedintele de atunci al Uniunii Baptiste, în prezenţa reprezentantului Departamentului Cultelor, îi atenţiona pe absolvenţii acelui an, să aibă grijă cum se poartă ca să nu rişte destituirea, spunând:  „Avem puţini păstori şi multe oi care trebuiesc păstorite.  Aduceţi-vă aminte că la Templu erau jertfite oile, nu păstorii.”   Atunci, s-a ridicat din bancă absolventul Vereş Ernest şi a spus: „ Da, dar Domnul Isus a spus: Păstorul cel Bun îşi dă viaţa pentru oile Sale!”  Acest spirit de credinţă curajoasă l-a însoţit în toată slujirea.  Chiar după ce s-a pensionat din cauza bolii de inimă şi a faptului că şi-a pierdut vederea, am aflat că fratele Ernest a continuat să planteze biserici şi să slujească, într-o zonă mai puţin evanghelizată.  Doresc din inimă, mângâierea şi binecuvântarea Domnului, sorei Vereş, familiei, bisericilor pe care le-a slujit şi frăţietăţii maghiare din România!  – Evrei 13:7 –

Cu deosebită preţuire şi dragoste, păstor Vasile Alexandru Taloş

Printre privirile stelelor…

Calatoria este istovitoare. Dar o termini, pas cu pas. Ai ajuns pe varf. Esti acolo. In jurul tau ai o panorama pe care ai vrea s-o fotografiezi, dar cu un aparat care nu s-a inventat inca, sa imortalizezi… nu stiu… senzatia aceea care pare mereu aceeasi si e intotdeauna diferita…

Te asezi si… e liniste. Sau, mai bine spus, tacere. Incet, incept toate sa-ti vorbeasca. Incepi sa intelegi fiindca vezi. Incepi sa vezi…

Vezi padurile intinzandu-se in zare, le vezi frumusetea. Stii ce nu vezi? Uscaturile.

Vezi umbrele norilor, vezi seninul. Muntii stau fermi, chiar daca e soare sau nu.

Vezi urma traseului. In padure nu puteai vedea asta, dar acum intelegi. Te gandesti la batranii care au umblat cu Dumnezeu, ce priveliste li se deschide acum…

Cararea se vede pana sus. Te gandesti la Dumnezeu Tatal, care a vazut tot drumul Fiului catre Golgota… Fiecare pas…

Te intrebi daca frumusetea pe care o admiri s-a nascut cu mii de ani in urma sau e doar rasplata pentru ca ai depus un efort foarte mare sa ajungi acolo? Ambele? Niciuna?

Te intrebi daca nu ai putea vedea, ai mai urca pe munte? Pentru liniste? Dar daca nu ai auzi? Dar daca ai fi un surdo-mut? A, atunci nu ai veni? Pai, atunci, asta sa fie, faptul ca vezi, ca auzi? Asta sa fie, de fapt, frumusetea muntelui?

Soarele apune. Ar fi putut sa apuna simplu, banal. Oricum apune. Si… o face de multi ani. In fiecare zi… Si, totusi, o face unic de fiecare data? Nu se plictiseste? Noi de ce ne plictisim?

Pe cer apar stelele. Tot mai multe. Ca Soarele, doar ca… nu atat de aproape. Te gandesti ca… apropierea de Dumnezeu face lumina in viata ta. De departe, te-ai calauzi cumva in viata. Dar, aproape fiind, e lumina, e ca ziua, e cu totul altfel…

Oamenii sunt mai rari pe aici. Si muntele ii selecteaza. Nu urca oricine. Mai nimeresti si rataciti pe munte. In sensul ca ar fi trebuit sa fie altundeva. Dar, daca mergi mai des, sansele sa mai intalnesti astfel de oameni scad. Mai merg si la munte, unii, dar nu insista. Nu le sta in caracter…

Un imens… Dar daca te-ai fi nascut intr-un imes fara forma, fara niciun obiect. In ce parte ai merge? De ce? Si… cat? Pana „unde”? Ai „merge” in gol o viata si-ai muri. Si, totusi, care-i diferenta ca, in aceasta viata, in cea reala, ne nastem, traim si murim? Faptul ca avem munti, carari, apusuri de soare, stele pe cerul noptii? Faptul ca, in mister, totul e inconjurat de frumos?

Pe camp e o floare. O pot rupe, o pot lua cu mine. O pot pune in vaza, acasa. Trece. Moare. O presez, dar… nu mai e ea… E o dovada frumoasa ca a fost, candva… Atunci, de ce-a mai fost? Pentru a ma bucura o clipa? Pai… ma intristez urmatoarea. Si, atunci, pretul pentru bucurie este intristarea? Atunci, nu ar fi fost mai bine sa nu simt nimic? De ce tocmai am legat frumosul, sentimentele de o lege morala?

Sa fug de intrebari, daca Dumnezeu ma supune la ele? Sa caut sa le raspund, fara sa pot? De ce ma mai intreb, atunci? Si, chiar daca m-as raspunde, cu ce m-ar ajuta? As scapa de moarte? As scapa de rau? Daca intrebarile ma conduc intr-un lume a complexului, de ce ma astept sa gasesc raspunsuri banale? Si, totusi, de ce nu ar fi raspunsuri simple in toate astea?

Nu trebuie sa fii diferit

De pe undeva a rasarit, in crestinismul contemporan, o idee, o nuanta greu de determinat, un fel de maxima care a ajuns sa aiba sens doar intr-o exceptie a regulei care-o desfiinteaza.

Suntem chemati sa fim diferiti. Tinerii, in special. Un predicator pe care-l asculta mai toti pe Net a spus, odata, asta, probabil intr-un context coerent, si a inceput sa fie copiat copios de partea de ascultatori care au fost, de fapt, predicatori, ma rog, un fel de predicatori, sa fim diferiti. Si diferiti am fost. Toti suntem diferiti, acum. Nu ca ne-am fi nascut asa… ci, cumva, are de-a face cu… crestinismul. Stiu, sa nu va vina sa credeti…

Si ce-ai putea sa faci? Sa nu fii diferit! Pai de ce-ai fi? Toti fumeaza, tu nu. Tu esti pocait. Ok, dar ai o umblare autentica cu Dumnezeu? Nu. Dar… esti diferit. Deci (falacios, dar… deci) esti crestin. Pentru ca a fi diferit a ajuns sa fie, gresit dar a ajuns, sinonim cu a fi un fel de evanghelic, protestant, neoprotestant, pocait, baptist sau ceva de genul acestor cuvinte pe care oricum nu le prea mai intelege nimeni, motiv pentru care „toti suntem crestini, pana la urma”…

Adica, de ce sa fii diferit de ceilalti ca sa fii crestin? Trebuie sa fii crestin si asta te face, deja, diferit. Ca esenta, nu ca ordine de formalitati. Fiindca, pana la urma, putem sa inversam aleatoriu formalitatile, ele vor ramane in ordinul lor de existanta, doar niste forme, niste incercari mai mult sau mai putin patetice de a imita ceva ce nu exista, ce ar trebui sa existe, ce ai vrea sa fie dar pentru care nu vrei sa platesti pretul.

Greseala a stat si inca sta in ideea ca suntem crestini fiindca facem anumite lucruri. Daca stii, de exemplu, Biblia bine, nu mai conteaza daca esti mandru, ipocrit, rob al pacatului sau mai stiu eu ce lucruri „minore”. Stii Biblia, esti un fel de guru. Bine ca ai memorie buna, ce sa zic, ca altfel mai mergea cineva in cer? Nu…

Dumnezeu nici nu ne cheama sa fim diferiti de oamenii din lumea aceasta. Dumnezeu, din cat inteleg eu, vorbeste despre o „nastere din nou” si despre o sfera a realitatii care nu se suprapune in absolut nimic cu aceasta. Doar ca se poate trai in ele simultan. Si, uite, am aratat ca exista lumi/universuri paralele. Nu cosmosuri, desigur.

 

Este crestinismul o religie a fiecarei generatii care-l determina?

Este. Crestinismul care se vede este produsul generatiei care-l determina.

Nu este. Valorile divine transcend generatiile, credinta a fost data „odata pentru totdeauna” si doar „sfintilor”. Cei care se vor regasi in „calea” determinata de aceste valori, si daca se vor regasi, sunt cei care vor fi crestinii veacului lor.

De fapt, punand aceasta intrebare, ma gandeam mai degraba la a cerceta semnele vremurilor in care traim, pentru a vedea in ce masura putem sa spunem ca ducem o viata determinata de invataturile lui Cristos.

Cand ne gandim la acest adevar, atunci atingem un punct extrem de sensibil. Fie crestinii care au fost au avut o credinta omeneasca, diferita de cea care a fost data sfintilor odata pentru totdeauna, fiindca crestinii din generatia urmatoare au renuntat la tot. Fie invers, crestinii de acum sunt doar ai formelor.

Putem sa fim si iubitori de bani si inchinatori fata de Dumnezeu? Putem sa iubim si lumea si lucrurile din lume, dar si pe Dumnezeu si pe frati? Putem sa facem rau, constant, aproapelui si sa avem dragostea lui Dumnezeu in noi? Putem sa traim zile, saptamani, luni, ani facand ce ne pofteste inima, sa ne numim crestini si totusi sa ii fim placuti lui Dumnezeu?

Suntem noi, oare, cei care determina un nou tip de crestinism? Este crestinismul rezultatul pur al reactiei unei generatii la o suma de stimuli? Sau, in ce masura?

Putem noi sa spunem ca ne traim viata pentru Dumnezeu? Cum am raspunde la intrebarea precedenta daca am fi pe un pat de spital, gata de clipa mortii, trecand in vedere toata viata noastra trecuta? Cum am raspunde daca ne-ar intreba cineva acelasi lucru in grupul de prieteni, la iesirea de la „Biserica” sau in magazinul de haine?

Framantarile aceastea se nasc fiindca exista. Si, cum o nastere normala este insotita si de niste dureri, in cazul nostru durerile nasterii sunt chiar semnele vremurilor in care traim. Cele mai marete declaratii de dragoste fata de Cristos, cele mai vizibile, cele mai exteriorizate. Totusi, cele mai goale de continut, mai prefacute si mai pline de simulacru.

Fa-ti, cat poti, mai multi prieteni, din cei ce-L cauta pe Cristos

A lumii avuţii le caută tot mai puţin, căci ele-ţi fac

tot mai împovărată viaţa iar sufletul tot mai sărac,

dar avuţiile credinţei şi-ale iubirii lui Cristos

le caută tot mai mult că-n ele stă tot ce-i vrednic şi frumos.

 

Spre lume nu-ţi fă nici un prieten, căci prietenii lumeşti mereu

îţi nimicesc orice virtute şi te despart de Dumnezeu;

far fă-ţi cât poţi mai mulţi prieteni, din cei ce-L caută pe Cristos,

căci ei ţi-aprind mai mult dorinţa spre tot ce-i vrednic şi frumos.

 

A lumii voie vinovată să cauţi s-o faci cât mai puţin

căci voia lumii desfrânate e nimicire şi venin;

dar caută ne-ncetat a face mai bine voia lui Cristos

că-n ea stă veşnica răsplată a tot ce-i vrednic şi frumos.

 

(Traian DORZ)