Minciuna „egalității de gen”: manualul feminist din 2022 (3)

În introducerea la acest manual propus profesorilor pentru a integra o ideologie de gen străină de umanitate în cadrul lecțiilor pentru copii, în școli, se prezintă câteva motive pentru care autoarele feministe consideră că este relevantă „abordarea egalității de gen în învățământ”. Din start, devine evidentă nevoia unui argument în acest sens și e clar ce am afirmat mai sus – că e vorba despre ceva străin. Chiar așa, de ce am introduce așa ceva în școli. Cred că e o întrebare decentă.

Ce răspunsuri se oferă la întrebarea noastră în acest manual?

DIVERSITATEA și nouvorba orwelliană

Mai întâi, „Educația, încă de la vârste fragede, joacă un rol esențial în cultivarea respectului pentru diversitate”. Sună bine, doar că întrebarea noastră este: ce înseamnă „diversitate”? Este ea noțiunea definită sau noțiunea redefinită? Lecturând manualul, devine clar că e nouvorba propusă ideologic, excentric, sectar, extremist, de grupări recente care încearcă să provoace tensiune în societate prin tot felul de asocieri care în mod natural nu sunt tensionate și nu necesită o astfel de relaționare. Sigur că lumea e diversă, dar cartea aceasta se referă la altă diversitate, una redefinită.

Șmecheria la care recurg autorii acestui gen de „abordare” este folosirea definițiilor din mintea oamenilor pentru a le redefini tocmai pe acestea (fie prin adăugare, fie prin restrângere). Sigur, o definiție poate admite o lărgire a termenului. De obicei, însă, se preferă termeni mai specifici, ca să se păstreze definițiile. Nu în acest caz, când e chiar importantă relativizarea termenilor, pentru așa-zisa „incluziune”, rezultatul fiind că se anulează, de fapt, semnificația acestora.

Dacă dorim să mai aibă sens noțiunea de „diversitate”, atunci nu trebuie să permitem redefinirea termenului. Numai că această redefinire a fost făcută, deja în multe medii din lume (sigur, nu s-a inventat manualul la noi, el e un copy-paste asumat, nu e munca și invenția nimănui – chiar dacă e pe bani făcută lucrarea, normal). Manualul este, așadar, și un act de propagandă. Mai rămâne evidențierea faptului că acest cuvânt, diversitate, precum și multe altele, trebuie înțelese în contextul în care ele se precizează, nemafiind vorba despre o definiție clară. Sigur, definiția rămâne clară, dar folosirea cuvântului se face după normele relative și aiuritoare ale cui dorește, cu largul concurs la unor state întregi, prinse în vârtejul vremelnic al modei relativismului.

Cum ziceam, folosindu-se de ceea ce noi toți înțelegem prin „diversitate”, se promovează o cu totul altă definiție a termenului. Se clădește pe o fundație, ca la final să rămânem cu o clădire făcută în cu totul altă parte (pe o cu totul altă fundație). Oricine poate urmări acest aspect și poate observa această tehnică deja foarte redundantă.

Dar ce e important de observat, este intenția: „încă de la vârste fragede”. În colimator sunt luați copiii noștri, cei mai mici și mai lipsiți de apărare dintre ei. Ținta e pusă pe ei. În realitate, părinții și, dacă se poate, profesorii, au chemarea înaltă de ași apăra copiii! Adică, exact opusul a ce ni se spune în acest manual să facem.

Celui care se joacă cu mintea ta, schimbând definițiile, inversându-le semnificația, trebuie să-i răspunzi exact prin a face opusul a ceea ce-ți sugerează. Dacă cel care redefinește ideea de prăpastie te îndeamnă să mergi către aceasta, tu trebuie, evident, să mergi în direcția opusă (asta, dacă chiar e nevoie să reacționezi, fiindcă de cele mai multe ori e mai bine să nu faci nimic din ce ți se spune).

„Nu vezi frumusețea desființării cuvintelor? Tu nu știai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în fiecare an?! […] Nu înțelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârșit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu sens strict definit și cu toate celelalte sensuri secundare șterse și uitate. […] Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă ‘Libertatea este sclavie’, când însuși conceptul de libertate va fi abolit?” (G. Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, pp. 74, 75)

Ni se spune că „educația joacă un astfel de rol”, sigur, fără nicio demonstrație, exprimarea fiind, pentru mințile ațipite, o formulare tipică prin care se dorește afirmarea unei concluzii fără nicio legare a acesteia de vreo premisă sau demonstrație. Educația nu joacă în prezent și nici nu trebuie să joace vreun rol în promovarea în vreun fel a ideologiei de gen, cu atât mai puțin la cei „cu vârste fragede”.

Ce doresc acești ideologi? Acces la mințile fragede, neformate, ale copiilor care merg cu toată încrederea la școală. Încredere în părinți și în profesori, că le vor tot binele din lume. Apelând la această încredere, persoane cu interese obscure, pot să atace virulent mintea neformată a unui copil, cu repercursiuni greu de cuantificat (deși, lucrurile nu mai sunt de multă vreme doar teoretice).

IDEOLOGIA NOUĂ-VECHE A DISTRUGERII SOCIETĂȚII

În manualul propus profesorilor se continuă în felul următor: „În contextul actual al tendințelor politice și sociale iliberale și conservatoare, al mișcărilor anti-gen, al atacurilor împotriva studiilor de gen, etichetate peiorativ drept „ideologie de gen”, este cu atât mai important ca școala să își asume rolul de promotor al egalității de șanse și nediscriminării.”

După cum se citește în textul oferit, e vorba de „contextul actual”. Începând textul cum se face în orice argumentare corectă de manual (sic!), e clară de la început că intenția are în vedere ideologia, nu un dat, ci o formulare, o definire (în cazul acesta, o redefinire).

Prin urmare, profesorii nu ar trebui să fie preocupați de transmiterea de cunoștințe elevilor, de a-și face treaba lor de profesori, ci ei ar trebui să se ocupe de înțelegerea contextului politic și de a face ceva cu privire la asta. Ideea de a-i lăsa pe copii să gândească singuri este total străină promotorilor extremiști ai unei ideologii. Pentru ei contează un singur lucru: ca toată lumea să se alinieze acelei gândiri propusă și/sau susținută de ei. E cazul.

Dimpotrivă, noi, părinții, profesorii, nu trebuie să acceptăm o asemenea gândire, nici un asemenea manual.

Cartea sugerează că există „mișcări anti-gen”. Numai din expresia aceasta se poate observa calitatea gândirii, prin exprimare. Să nu uităm, acest manual se adresează profesorilor! Cred că autoarele doreau să spună „mișcări anti-teorii de gen”. Niciun om întreg la minte nu s-ar opune genului, nici măcar nu are sens exprimarea. Problema nu e genul, problema este teoria ideologică privitoare la gen, promovată de unii. Această teorie nu are nimic de-a face cu știința sau cu realitatea, ea nu trebuie să fie acceptată de societate în niciun cotlon al ei, cu atât mai puțin în școală. Nu are sens să ne mai întrebam la ce fel de „mișcări” se face referire în săracul text. Mișcări anti-gen: alăturare de cuvinte care nu spune nimic.

Se aruncă în oala argumentație, la întâmplare, noțiuni cum ar fi „iliberalismul” sau „conservatorismul”, ca și cum acestea ar face parte din rețetă. În plus, dacă o anumită facțiune politică e de acord cu un adevăr (din interes sau nu), adevărul acela nu se diminuează și nu crește calitativ. Dacă un iliberal sau un conservator (care, în prezent, ar trebui să fie înțeles ca unul care pune reflectoarele pe derapajele ideologice ale unora cu pretenție de zmei) e împotriva ideologiei de gen, aceasta nu e cu nimic mai puțin ideologie. Ea e ideologie sau nu e, dar nu dacă o citează cineva anume sau nu.

Iarăși, nu cred că există „atacuri împotriva studiilor de gen”. E ca și cum ai avea un „studiu de gen” (care e o exprimare săracă). Da, se face referire la ideile din studiile de gen. Dacă acestea se dovedesc a fi ideologie, atunci le zicem așa: ideologie.

Dar ce fac autoarele, încă de la început? Crează premisele oricărei luptă de clasă, așa cum și-au predat lecțiile marxiștii și leniniștii. Trebuie, mai întâi, să se creeze o tensiune socială. Apoi, ideologii trebuie să le spună celor cărora li se adresează că aceștia din urmă fac parte dintr-o anumită tabără: noi, frați bravi, trebuie să luptăm împotriva celor care sunt împotriva genului! Sus la luptă, frați profesori! Oamenii, care în general reacționează la pericol, când cineva strigă, reacționează instinctual. Până când se prind că nu vine niciun lup și că e la mijloc o înșelătorie. E cazul.

Etichetarea ca „ideologie” a unor anumite idei privitoare la gen nu este peiorativă. Sigur, cei învederați, nu ar putea să spună că nu e, au nevoie să afirme neapărat contrariul, în cadrul puternicului argument de tipul „Ba da/Ba nu”. Unii cred că afirmațiile altora, sigur, argumentate, dar pe care primii nu le înțeleg, se contracarează prin simpla lor negare. Cine zbiară, deci, mai tare, zic ei?! Cu toate acestea, realitatea rămâne și la fel de clare sunt și argumentele pe care le aducem.

Oricum, în „lupta” acesta, ce loc are școala? În viziunea ideologilor ideilor de gen (nu toate ideile de gen sunt ideologie, este nevoie de o discriminare potrivită), școala trebuie să lupte alături de ei. După cum ziceam, întâi se inventează o tensiune, apoi se forțează participarea celor neutri, care nu știu despre ce e vorba, la una dintre taberele inventate. La care credeți? „Este cu atât mai important ca școala să-și asume rolul de promotor al egalității de șanse și nediscriminării” – e clar, acum, nu?

Dar trebuie să-și asume școala un astfel de rol? Sigur, școala nu trebuie să facă diferențe între ființele umane, ca și cum o anumită ființă umană este inferioară sau superioară altora. Sigur, școala trebuie să ofere aceleași șanse copiilor (deși, în realitate, nu are cum, decât foarte limitat). Evident, școala nu trebuie să facă diferențe între elevi pe baza unor chestiuni nepotrivite. Dar face școala discriminare? Sigur că face! Școala, ca instituție, diferențiază între elevi buni și elevi proști, între elevi bine pregătiți și elevi prost pregătiți, între genii și incapabili etc. Ea știe cui să dea bursă de studii, de merit, știe pe cine să trimită la olimpiadă ca să aibă rezultate, pentru cine să repete un enunț ș.a.m.d.

Când ne referim la „egalitate de șanse” și la „nediscriminare”, ne referim la ceva anume, acești termeni nu sunt generali. Problema este, așadar, la ce anume ne referim, când folosim acești termeni. Tocmai aici e problema, fiindcă cei mai mulți dintre noi (marea majoritate) nu ne referim la ce se referă aceste autoare. Ele se referă la niște termeni redefiniți, la o nouvorbă prin care se forțează asupra societății o ideologie. Noi, cei mai mulți (deocamdată și sper să rămână așa), ne referim la sensul deja definit al termenilor, tocmai pentru că avem proprietatea acestora.

Noi nu numit ideile acestea ideologie peiorativ, ci folosim termenul corect. Nu râdem de nimeni, nu ne batem joc de nimeni, nu facem mișto de nimeni. Evaluăm și realizăm că, da, e vorba de o ideologie. Prin urmare, așa îi și zicem, fiind consecvenți.

Cine sunt dușmanii de clasă ai acestor ideologi? Îi vor preciza ei, îi vom identifica noi, dar bănuiala mea este că printre aceștia se află și cei care i-au dat pe față. E normal să fie așa.

Școala nu trebuie să fie ceea ce spune o grupare. Școala nu trebuie să fie atrasă într-o luptă de clasă inventată de un grup social. Școala trebuie să se păstreze cu demnitate ceea ce este de secole. Sigur, nu ne referim la metode sau forme, ci chiar la esența lucrurilor. Dacă școala se lasă redefinită, ea nu va mai fi școală. Pare truism, dar e un avertisment și o atenționare cât se poate se serioase, la care bine ar fi dacă vom lua aminte.

Alterarea definiției iubirii – exemplu

The hobbit, ecranizarea lui P. Jackson plecând de la cartea cu același titlu a lui J.R.R. Tolkien, are destul de multe părți proaste. Filmul pare destul de bun, dar dacă cineva citește carte nu se poate să nu se întrebe cu cât ar fi fost mai reușită ecranizarea dacă păstra lumea creată de autorul cărții din care a simulat că se inspiră.

Filmul se încadrează în spiritul epocii, de autosuficiență, care simte că trebuie să aducă îmbunătățiri doar din lipsă de înțelegere, ceea ce provoacă, de fapt, o scădere a valorii produsului alterat. Singura chestiune despre care am putea zice că e bună e intenția, dar nici aici nu avem siguranță prea mare.

Unul dintre firele importante din film nu există în carte. Nici principial, nici propriu-zis. E o inserare care se încadrează cu brio în joaca cu epocile pe care și-o permite lumea noastră, indolentă și superficială, expertă în toate (prin infatuare) dar în general habarnistă (căci cine le știe pe toate nu le știe pe niciuna).

La finalul unei penibile atracții cu tentă sexuală între o elfă și un gnom, care se potrivește cu lumea lui Tolkien ca nuca-n perete, gnomul moare iar elfa își întreabă seniorul de ce doare atât de mult? Răspunsul este o falsă definiție a iubirii, inoculată minților fragede, cu succes din păcate: „pentru că e iubire adevărată”. Flirtul și remarcile cu tentă sexuală nu sunt sub nicio formă iubire adevărată. Ele sunt ce sunt, nu merită investigația. Iubirea adevărată este cu totul altceva și Tolkien face referire nu de puține ori în operele sale la iubire și la complexitatea acesteia.

Păcat de ecranizare și de efectele speciale. S-a ratat o șansă importantă de a ecraniza o carte remarcabilă, cu un mesaj fascinant.

Iubirea e altceva și mult mai mult!

Maniheul medieval – scurtă recenzie de carte

Autorul prezintă o lecție istorică în legătură cu continuatorii dualismului caracteristic gnosticismului contemporan Bisericii Primare, în sensul vectorului spatio-temporar dinspre teritoriile Răsăritului înspre Europa de Apus. După fiecare astfel de incursiune istorică, el prezintă și caracteristicile învățăturilor respectivelor erezii.

Pentru cititor, menționez a nu se lăsa influențat de folosirea ideii de erezie oridecâteori nu este vorba de creștinismul oficial, pentru că această carte nu își propune să desemneze, prin studiu biblic, erezia ca atare sau caracteristicile ei, sau, mai degrabă dreapta credință. De altfel, nici prezenta recenzie nu-și propune acest lucru.

În speță, cartea este folositoare pentru cei care vor să înțeleagă întinderea în timp a învățăturilor gnostice, peste teritoriile Europei și peste vremurile perioadei medievale. După cum subliniază și autorul, creștinismul majoritar (ortodox sau catolic) a pus eticheta de maniheu și altor credințe creștine care nu aveau nimic de-a face cu învățătura de predanie gnostică.

De asemenea, sugerez că această carte poate să clarifice în mintea unora problema provenienței baptiștilor, mai ales că se fac anumite confuzii grave în legătură cu calitatea creștină a persecutaților bisericii mainstream contemporane acelora. Se pun, de multe ori, în aceeași oală: lolarzii, bogomilii, catarii, ba chiar protestanții.

Apoi, cartea poate să lămurească și unele idei din mediul protestant din România, dar nu sugerez nimic, la cititorului această plăcere, dacă o va descoperi, fiindcă tot e vorba de gnoză…

Mai jos, câteva citate din carte, fără să le comentez:

„În Armenia secolului al V-lea, secta era destul de activă, iar în veacul următor în jurul Edessei este atestat un număr considerabil de mesalieni, numiți în aceste părți eustațieni sau marcianiți, după cei doi lideri ai lor… Până și în secolul al VII-lea se bucură de înflorire, când Maxim Mărturisitorul vorbește cu nemulțumire despre ei, aplecându-se și asupra unora dintre episcopii lor, aserțiuni redate de un teolog din mediul monastic cândva pe la sfârșitul aceiuiași secol. Probabil că în această vreme a intervenit și dislocarea lor către vest, survenită în urma atacurilor arabilor, moment din care cad în anonimat pentru o lungă perioadă de timp. În momentul reapariției lor pe scena istoriei, în secolul al XI-lea, mesalienii sunt o comunitate solidă, trăitoare pe teritoriul provinciei Tracia. Îi vom întâlni aici și mai târziu, puși pe prozelitism în rândul vecinilor.

Importanța fenomenului mesalian rezidă în amestecul de doctrine gnostice dualiste cu fervoare populară evanghelică. Ei și-au cimentat doctrina cu cărți, spre deosebire de alți clerici, de aceea învățăturile lor s-au păstrat pentru uzul ereticilor ce vor fi să vină, într-un vast corpus de literatură de factură gnostică.”

„Populația a scăzut și ea, s-a retras din ce în ce mai mult în văile și pe costișele munților, în Pindul meridional, dar mai ales în Carpații transdanubieni, pentru a da naștere dupa mai multe secole vlahilor sau românilor, cum sunt cunoscuți astăzi. Prea puțini dintre acești războinici revărsați din Răsărit s-au menținut însă. Ținuturile pustiite au fost repopulate de un neam mai blajin, de slavi.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 92)

„În 1446, papa și comandantul trupelor maghiare Iancu de Hunedoara l-au silit pe Ștefan Toma să înceapă persecuția supușilor săi patareni. Acesta a consimțit să le interzică ridicarea de noi biserici ori repararea celor vechi. Ulterior, în 1450, stârnit de nunțiul papal, le-a ridicat și dreptul de a mai celebra slujbe.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 152)

„De asemenea, și Biserica Valdenză, pe care teologii contemporani o socoteau a fi precum bisericile catare, nu avea de fapt nimic în comun cu acestea, în afara faptului că împărtășea anticlericalismul ascetic caracteristic perioadei. Valdenzii erau creștini protestanți, care cautau să revină la puritatea Bisericii primare. Nu avea legătură cu dualismul catarilor. Propovăduirea ascetismului și a abstinenței se datora în cazul lor unei tendințe puritane de autodisciplinare și ură față de lux, nu unei concepții filosofice legate de răutatea ființială a materiei și de dezideratul sinuciderii speciei. Chiar și acolo unde organizarea lor o copia pe cea a catarilor, precum existența unei caste de Inițiați sau Desăvârșiți, formată printr-un COnsolamentum, inițierea acestora nu avea niciun element esoteric. Era doar o manieră de a numi slujitori a căror consacrare să nu vădească nicio urmă de tradiție clericală.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 166)

Apoi:

„Numai odată cu generalizarea practicii de a acorda Botezul mai devreme, pentru ca și cei morți de tineri să se bucure de calitatea de membri ai Bisericii, toți prozeliții au putut deveni, prin itnermediul pedo-baptismului, inițiați; și traptat, odată cu generalizarea acestei ceremonii inițiatice, a crescu importanța Mirungerii. Astfel, până la sfârșitul secolului al V-lea nu mai exista altă aristocrație spirituală în cadrul Bisericii în afara ierarhiei oficiale. Sectele gnostice însă, ca o consecință a importanței pe care o acordau gnozei lor, și-au păstrat mai vechile practici. Astfel, atunci când clericii medievali îi acuzau pe eratici de menținerea unor caste de Aleși ori Desăvârșiți, ei atacau în fapt o practică a Bisericii primare, iar ceremonia eretică de inițiere pe care o înfierau cu oroare era aproape în întregime echivalentul slujbei prin care primii creștini erau primiți în Biserică.” (Steven Runciman, „Maniheul Medieval”, ed. Nemira, pag. 220)

Și:

„Autorii care îi consideră pe protestanți, reformai ori chiar protestanții timpurii, precum lorarzii ori husiții, ca fiind urmași ai catarilor dovedesc necunoașterea protestantismului. Chiar dacă și pentru Wyclif, Luther ori Calvin Satana era echivalentul unui dumnezeu, iar lumea era un loc al răului, dar categoric Dumnezeu era Creatorul, Iehova al evreilor. Niciunul dintre aceștia nu a negat autoritatea Vechiului Testament și nu i-a desconsiderat pe patriarhi. Au dorit doar să reformeze Biserica, nu să instituie o nouă religie. Pentru ei, Hristos era cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, și nu un Eon ori unul dintre cei mai mari Aleși. Înaintașul lor spiritual era mai degrabă Petru Valdenzul decât Mani, Marcion ori oricare altul dintre prorocii dualiști.” (Steven Punciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 224)

Cartea este captivantă, se poate citi într-o zi.

Să nu uităm nici de implicațiile în scrierile lui Dan Brown, un scriitor de mare succes al vremurilor noastre, care atacă virulent creștinismul prin imaginarele sale cărți. Apologetica, în acest segment, nu poate să aibă sens dacă apologetul nu cunoaște esența învățăturii gnostice (perpetuate peste veacuri).

 

Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe Isus [2]

Articolul de fata este o continuare a acestui articol.

Continui sa redau cateva dintre observatiile autorului din carte omonima titlului de mai sus, cateva citate.

Despre teoriile islamice cu privire la crucificarea lui Isus, iata cateva informatii intereasnte:

„La inceputurile islamice s-a sustinut ca Isus a fost inlocuit cu o alta persoana, inainte de a fi asezat pe cruce. Allah a pus chipul lui Isus asupra altcuiva, iar persoana respectiva a fost rastignita in locul lui Isus… Au fost sugerate diverse nume. Unii spun ca a fost vorba de un voluntar tanar si evlavios care si-a dorit onoarea de a muri pentru Isus. Altii afirma ca dupa ce Simon din Cirena a purtat crucea lui Isus, tot pe el l-au rastignit dupa aceea. Altii spun ca Allah a asezat chipul lui Isus pe trupul lui Iuda – ca implinire a dreptatii poetice. Aceasta din urma opinie pare a se bucura de cea mai mare popularitate in zilele noastre.”

Revenind la problema autoritatii:

Aceasta diferenta dintre educatia orientala si cea occidentala are drept sursa discrepanta care ii separa pe imigrantii musulmani de copiii lor: culturile islamice tind sa aseze indivizii cu un statut inalt in pozitii de autoritate, in timp ce in cultura occidentala autoritatea este cea a bunului simt, a ratiunii. Aceste izvoare diferite de autoritate isi pun adanc amprenta asupra mintii individului, determinand configuratia morala a societatii in ansamblul ei.

Atunci cand autoritatea deriva din statultui social, iar nu din considerente rationale, contestarea structurii de conducere este un gest periculos pentru ca poate deranja sistemul. Disensiunile sunt intampinate cu mustrari, in vreme ce supunerea este recompensata. Actiunile unei persoane sunt considerate corecte sau incorecte din perspectiva sociala, nu individuala. In consecinta, omul este considerat virtuos sau nu in functie de masura in care implineste asteptarile societatii, iar nu printr-o determinare individuala a binelui si a raului.

Asadar, autoritatea pozitionala da nastere unei societati in care categoriile de bine si rau sunt stabilite pe baza onoarei si a rusinii.

Pe de alta parte, atunci cand autoritatea deriva din ratiune, intrebarile sunt binevenite deoarece cercetarea critica intareste tocmai temeiul autoritatii.

Si, iarasi:

Incapacitatea Occidentului de a intelege Orientul isi trage radacinile din aceasta schisma a paradigmelor, intre culturile de tip onoare-rusine si cele de tip nevinovatie-vina. Fireste ca subiectul este extrem de comple si, atat in Rasarit, cat si in apus, se pot identifica elemente din ambele paradigme, insa spectrul onoare-rusine reprezinta paradigma operationala ce populeaza Rasaritul, lucru pe care occidentalilor le vine greu sa-l inteleaga.

Bizuirea pe autoritatea pozitionala explica o serie de trasaturi specifice unei anumite parti din lumea islamica, care ii nedumeresc pe multi occidentali. Printre acestea se numara practicile inca actuale cu privire la crimele de onoare, la miresele-copil de sase ani sau chiar mai mici si la vrajmasiile ancestrale. DIntr-un motiv sau altul, principalele surse de autoritate sociala din acele regiuni considera cutumele pomenite acceptabile, ba poate chiar preferabile. Niciun rationament, oricat de perfect, nu va schimba aceste practici, la fel cum interdictiile impuse din exterior nu o vor putea face. Schimbarea va trebui sa fie una sociala, interna si organica.

Cu privire la ideea de islam – religie a pacii si jihad:

Prin urmare, daca definim islamul pornind de la convingerile adeptilor sai, el ar putea fi sau nu o religie a pacii. Insa daca il definim intr-o maniera mai traditionala, ca fiind sistemul crezurilor si al practicilor lasate de Mahomed, atunci raspunsul este putin mai ambiguu.

Cele mai timpurii consemnari istorice dovedesc ca Mahomed a initiat campanii militare ofensive si ca, uneori, a facut uz de violenta pentru a-si indeplini scopurile. El a folosit termenul jihad, atat in sens spiritual, cat si fizic, insa jihadul pe care pune accentul Mahomed este cel de natura fizica. Practicarea pasnica a islamului se intemeiaza pe interpretari ulterioare, adesea occidentale, ale invataturilor lui Mahomed, in vreme ce variantele mai violente ale islamului sunt adanc inradacinate in ortodoxie si istorie.

Cartea este scrisa autobiografic, urmarind pasii parcursi de autor inspre convertirea la crestinism si, in speta, calatoria lui de cativa ani pana ce sa-L accepte, la nivel personal, pe Cristos. Am spicuit cateva informatii mai interesante, dar cartea nu este, cum pare din aceste citate, tehnica, desi explicatiile autorului sunt pertinente si bine documentate. Nabeel Qureshi este un student foarte bun si bine pregatit, iar capacitatea sa intelectuala rezulta evident din valoarea argumentelor, din varietatea expresiilor si a vocabularului folosit si din profunzimea si calitatea prezentarii.

Cartea este edificatoare din multe puncte de vedere, aducand o lumina la nivel personal si din interior asupra islamului occidental non-violent si, prin informatiile aduse, asupra islamului in general.

De asemenea, o calitate puternica a cartii este capacitatea de a scoate in evidenta radacinile culturale care determina cutume si reactii, intr-un fel de a scrie care te duce acolo unde are loc actiunea.

[va urma]

 

Homosexualitatea – O abordare ortodoxa [2]

Autorul prezinta, pe scurt, credintele crestine cu privire la Cristos si Biserica si, deci, familie. Explica folosind anumiti termeni teologici speciali, cu un rol bine determinat dintotdeauna in teologie. Ca o concluzie este urmatorul citat”

„In timp ce sexualitatea exprimata prin sentimente si activitati heterosexuale bine randuite este un element esential in viata omului, dorintele sexuale pentru relatii trupesti cu persoane de acelasi sex nu sunt parte din identitatea sexuala fundamentala a unei persoane. Un barbat cu ganduri si sentimente pentru alti barbati este tot barbat, iar o femeie atrasa sexual de femei este tot femeie. Toti barbatii si toate femeile, ori cat de pure sau de impure ar fi sentimentele lor sexuale, sunt oameni ce nu pot fi – in mod esential – definiti in umanitatea lor (daruita de Dumnezeu) prin sentimentele si dorintele lor – sentimente si dorinte nascute in ei prin mostenirea biologica, psihologica si culturala, prin felul in care au fost tratati de altii, in special de familie, in conditiile unei lumi cazute si pervertite” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 42-43)

De asemenea, de remarcat si urmatoarele:

„Potrivit viziunii traditionale ortodoxe, patimile care sunt strict sexuale – in sensul in care nu au nimic de a face cu dragostea, in oricare din formele ei, fiind exclusiv egoiste si generate de dorinta trupeasca, inteleasa ca scop in sine – sunt intotdeauna pacatoase, fie heterosexuale, fie homosexuale. Ele ‘rateaza rostul’ pentru care au fost daruite de Dumnezeu. Sunt produse in om, asemenea tuturor patimilor pacatoase fizice, emotionale, intelectuale si spirituale, de catre elementele pervertite de ordin ereditar sau cultural, ori de felul nelegiuit in care omul a fost tratat de semenii sai. Cand acestor patimi sexuale li se da curs, voluntar sau involuntar, duc la savarsirea de pacate. Omul care le face este culpabil doar in masura in care le alege si le savarseste in mod voit, constient si intentionat.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 48-49)

Foarte importanta urmatoarea afirmatie:

„… atunci cand atractia intre persoane de acelasi sex este curata, orice activitate sexuala este interzisa, deoarece dragostea dumnezeiasca nu poate fi exprimata prin relatii sexuale intre persoane de acelasi sex. Si aceasta deoarece relatiile dintre persoane de acelasi sex, sub orice forma, oricat de devotate ar fi persoanele implicate, oricat de ‘monogama’ ar fi relatia si oricat de tare ar crede ele ca se iubesc cu o dragoste curata, nu pot fi niciodata complementare si datatoare de viata, asa cum a randuit Dumnezeu sa fie relatiile sexuale dintre barbat si femeie.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 50)

„Sau, intr-o exprimare mai exacta, Scripturile, tainele si sfintii Ortodoxiei marturisesc intr-un gand ca iubirea patimasa vrednica de cinste intre persoanele de acelasi sex este tradata si nu implinita de activitatea sexuala, la fel cum iubirea patimasa vrednica de cinste dintre persoanele de sex diferit este tradata de activitatea sexuala din afara casatoriei.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 53)

Homosexualitatea – O abordare ortodoxa [2]

„In gradinite si scoli educatia sexuala incepe foarte devreme iar discursul despre Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana este suspectat de potentiala homofobie. Prichindeii afla ca ‘anything goes’ atata vreme cat placerea este garantata. Cu sau fara perdea, in Occident se predau tehnici de masturbare si sex oral doar pentru ca ele provoaca o anume satisfactie. Este stimulata precocitatea sexuala la varste profund vulnerabile, cand idila se poate transforma rapid in trauma.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 11 – Mihail Neamtu in Cuvant inainte)

„Presedintele Ahmadinejad este invitat la Columbia University pentru a i se reprosa de catre studenti discriminarea anti-homosexuala din Iran, fata de care situatia armamentului nuclear devenise un detaliu anodin. In acelasi timp, o universitate europeana a refuzat accesul unui cleric crestin proeminent pe temeiul conservatorismului stiintific al acestuia din urma. Franco Butiglione a fost concediat pentru opiniile sale private de tip catolic, in timp ce festivalurile gay primesc incurajari explicite din partea membrilor Comisiei Europene. Aceasta ‘neutralitate’ confirma standardele bizare ale dublei-masuri din mass-media occidentala: a batjocori imaginea Fecioarei intr-un muzeu de arta reprezinta un act de ‘curaj artistic’ (uneori finantat din bugetul public), in timp ce caricaturile facute profetului submineaza logica multiculturala” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 13-14 – Mihail Neamtu in Cuvant inainte)

„… Tinerii indeplinesc rolul de femei in locul femeilor. Si grozavia nu se reduce numai la atat, se merge si mai departe, caci se savarseste o atat de mare ticalosie cu cea mai mare libertate si cu constiinta ca nu se savarseste niciun pacat, incat nelegiuirea a ajuns lege. Nimeni nu se teme, nimeni nu tremura, nimeni nu se rusineaza, nimeni nu roseste; mai mult inca, se lauda si, in ochii acestor pacatosi, cei cumpatati par niste nebuni” (Ioan Gura de Aur, citat de Thomas Hopko in Christian Faith and same sex attraction, pag. 21 – Mihail Neamtu in Cuvant inainte)

„Prozelitismul homoerotic interzice emotia fricii, interogativitatea fireasca a constiintei (‘daca totusi gresesc?’), pornirea spre cainta, lupta cu boldul carnii, atletismul virtutii, sacralitatea proximitatii celuilalt, dorul de absolut si neconditionare, misterul euharistic al persoanei. Proximitatea fata de pedofilie ramane, de asemenea, alarmanta.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 22 – Mihail Neamtu in Cuvant inainte)

 

Baraca[4] – citate si observatii din notitele mele[b]

– Dumnezeu se justifica pentru ca apare in forma de femeie (desi, dupa ce explica, tot asa apare):

„Si zicand aceastea lua din nou in mana lingura de lemn, de pe care picura un fel de aluat. „Mackenzie, eu nu sunt nici barbat, nici femeie, cu toate ca ambele sexe deriva din natura mea. Daca aleg sa apar in fata ta ca barbat sau femeie, e pentru ca te iubesc. Pentru mine, sa apar in fata ta ca femeie si sa-ti sugerez sa-mi spui Tata e doar un apel la metafore, pentru a te ajuta sa iesi din conditionarea ta religioasa”[pag. 85]

De remarcat faptul ca Dumnezeu, in toate Scriptura, Acelasi Dumnezeu al iubirii, nu are aceste principii dupa care se ghideaza. Pentru El astazi nu e ce a fost tot pentru El ieri? Imposibil! Nu doar ca descrierea prea indrazneata a lui Dumnezeu depaseste orice limite ale bunului simt pe care te astepti sa il aiba orice om, dar apar contradictii esentiale prin formularea realitatilor fictiunii elucubrate in carte.

Faptul ca, in cateva randuri, am ales sa folosesc cuvinte dure si grele se datoreaza unirii in carte a iubirii lui Dumnezeu cu o imagine idolatra personala a autorului. Dumnezeu ne invata in Cine S-a descoperit Fiinta Sa, locuind acolo trupeste, in plinatatea Sa: Isus Cristos. El nu este de acord cu vreo infatisare a Sa.

– Isus cel neidemanatic? Iata:

„Se pare ca Isus scapase din mana pe podea un castron mare cu un fel de sos. Era plin de sos peste tot. Trebuie ca Isus scapase castronul aproape de Tata, pentru ca partea de jos a fustei si picioarele ei erau toate acoperite de pasta aceea lipicioasa. Toti trei radeau atat de tare incat Mack crezu ca nici nu respirau…”

Pentru a va reveni, va sugerez sa cititi in Biblie despre Isus, sa vedeti cum El tine toate lucrurile prin Cuvantul puterii Sale (nici macar nu are nevoie de maini…) Isus Cristos din Apocalipsa, in infatisarea fizica singulara din Biblie, si aceasta prin comparatii, este Dumnezeul Atotputernic, pe care autorul acestei carti il reduce la un om care alege perpetuu sa nu faca uz de anumite atribute divine. Intram deja in chestiuni teologice mai grele, dar care sunt calcate in picioare de absurditatea cu care arunca acest om cu cerneala pe niste pagini care se doreau a fii pasionale. Trist.

In multe locuri in carte, cei trei sunt prezentati razand in momente care pentru om ar fi fost penibile. Prin aceasta se sugereaza dragostea si intelegerea in Sfanta Treime(?) Daca Dumnezeu are nevoie de momente de ras, pentru a destinde atmosfera, pentru a se intelege bine, atunci e un dumnezeu care nu este, de fapt, dragoste. Totusi, Dumnezeul Bibliei (pe care va invit sa o cititi pentru a va spala pe ochi, daca, din greseala, ati citit aceasta carte) e un Dumnezeu care este dragoste si care iubeste prin natura fiintei Lui. El nu are nevoie de momente pentru detensionare si nici noi, daca invatam sa iubim ca El, nu a avem. Ele, pentru noi insa, sunt normale, dar nu neaparat necesare.

– la un moment dat, personajul principal gaseste o Biblie, din care reusise sa citeasca doar cateva versete, cand, printr-o putere magica, aceasta ii cade din mana si e luat de o putere mistica intr-un vis unde are experientele descrise, mai apoi, in carte. In traducere libera – nu avem nevoie de Biblie, fie ea si editie de lux… daca avem experiente si traire cu Dumnezeu, El ne ridica in culmi mai inalte decat Scriptura. Mi se pare o concluzie a unui tip care a fost la seminar din obligatie, si-a irosit tineretea si cei mai multi ani din viata pentru ceva ce nu a inteles si acum, spre batranete, incepe sa scrie povesti pentru copii, unde, printre simboluri, cauta sa se justifice pentru esecul de-a fii un parinte bun si un crestin traitor (autentic) in fata lor. Gasiti aceste randuri traumatizante la pagina 105;

– ce suntem invatati despre autoritate? Dumnezeul care a lasat o anumite autoritate in Biserica si o anumita randuiala (si nu are sens sa mai amintim ca exista foarte multe interpretari a ceea ce a poruncit Dumnezeu, dar care nu schimba cu nimic realitatea ca exista un adevar exprimat acolo), se pare ca acum lupta pentru a indeparta din mintea omului orice sistem al autoritatii (inclusiv cel dat de El Insusi… absurd, dar, ce sa zic, asa scrie in carte):

„Noi va respectam alegerile, asa ca actionam in interiorul sistemelor voastre, in acelasi timp insa cautam sa va eliberam de ele, continua Tata.”[pag. 112]

– iata ce mai invata Isus-ul lui Young:

„Asta pentru ca, la fel ca cei mai multi barbati, tu iti gasesti implinirea in realizari palpabile, pe cand Nan, la fel ca cele mai multe femei, gaseste aceasta implinire in relatii. E limbajul naturii ei.”[pag. 132]

Deci, natura lui Nan (sotia personajului principal) e natura lui Dumnezeu, dar natura barbatului nu. De fapt, barbatii care si-au parasit barbatia de mult, incearca astazi sa treaca de partea femeilor, intr-un joc in care isi acopera incapacitatea lor de a fii ceea ce i-a randuit Dumnezeu sa fie: barbati! Asa ca, incep cu laudele la adresa femeilor, incearca sa se invarta pe langa ele. De ce esti mai buna ca mine… vezi, tu, draga mea, Dumnezeu ti-a dat aceste daruri… esti speciala. Femeile cred si nici nu-si dau seama ca, de fapt, sunt apreciate pentru ca barbatii sa doarma in continuare lasandu-le pe ele sa faca toata treaba. Asa ca, barbatii dorm si lauda, iar femeile cred si isi amortesc astfel durerea intrebarilor legate de legumizarea sotilor…

Cum ziceam:

„Femeile, continua Isus luand o piatra si aruncand-o razant peste apa, s-au intors de la noi spre o alta relatie, in vreme ce barbatii s-au intors spre ei insisi si spre pamant. Lumea, din multe puncte de vedere, ar fi un loc mult mai linistit si mai bun daca ar fi condusa de femei. Ar fi cu mult mai putini copii sacrificati pe altarul zeilor lacomiei si ai puterii”[pag. 133]

Te intrebi, pe buna dreptate, de ce a mai stabilit ordinea barbat-femeie din Biblie, atunci… Sau, de ce a pus o astfel de natura in barbat si o astfel de natura in femeie. De fapt, vorbim despre un alt Ius aici…

Cartea e scrisa bine. Autorul foloseste multe idei puternice din Scriptura, dar pe care le amesteca cu erezii pe atat de periculoase. Salata este mare si cu multe ingrediente. Dar, pentru cei care stiu sa deosebeasca adevarul de minciuna, aurul adevarat nu se da pentru sticlele colorate de la gatul traficantilor de valori (spirituale).

Gasesc cartea un roman atractiv, care te tine conectat. De aceea am mentionat, la inceput, ca am citit-o intr-o zi (cateva ore). Pana la un punct pare ca va aduce ceva bun. Apoi se strica totul, cu punerea in scena a ideii dialogului cu Dumnezeu si a reprezentarii acestuia. Totul se ridica impotriva Scripturii, dintr-o data. Autoritatea trebuie sa dispara. La fel si discernamantul, fiindca autoritate este si Scriptura (care a disparut). Se pune in loc experienta personala si Isus nu este „calea”, ci o cale mai buna.

In carte ni se spune de mantuire, implicarea lui Dumnezeu in viata oamenilor, ca nu avem voie sa judecam (stiti voi, toate ideile aceastea despre care am mai scris si pe care mi-e cu oboseala sa le reiau), ni se exagereaza cu imaginile sugerand dragostea lui Dumnezeu (in situatii de unde nu prea invatam asta, ci, mai degraba, un fel de partasie pe care obisnuiesc sa o aibe meduzele intre ele, plutind moi pe valuri), ni se incurca mintea cu salvarea in final a tuturor oamenilor, dar nimic despre iad si nimic despre diavolul. Totul e numai roz. Singura problema e la om, omul care nu intelege acest roz si nu-l traieste, fiindca ii este colorat altfel de catre cei care impun sisteme, biserici, Biblii etc.

De fapt, in fond, parerea autorului (pe care o impune cititorului – si multi sunt acestia din urma) este ca totul e roz. Altii spun ca e albastru, altii ca e verde. Altii ca e negru si alb. Dar, autorul gaseste ca singura problema a omului este ca el nu vede ca e mintit ca sunt mai multe nuante de mov (sau alta culoare, alegeti voi). Deci, ideea e ca ni se impune un sistem de gandire fundamental diferit de cel al Scripturii, prin argumentarea ca „toate” sistemele de gandire ale oamenilor sunt malefice, independente si pline de o autoritate pe care Dumnezeu nu o vrea acolo.

Sugestia mea:
– daca va place apologetica, cititi cartea;
– daca vreti sa cresteti spiritual, in continuare, nu o cititi (cautati, totusi, carti bune despre dragostea lui Dumnezeu, familie si implicatii ale iubirii din sanul dumnezeirii, in vietile si familiile noastre… bisericile noastre);
– daca vreti sa ajutati la numarul de exemplare vandute, cititi cartea (sau macar cumparati-o, sa iasa la statistica un numar cat mai mare)…; (glumesc amar)
– altfel, nu cititi cartea, nu se merita – tot ce e interesant e partea politista, o fata e ucisa, criminalul e la sfarsit descoperit (Dumnezeu arata locul unde e trupul ascuns): s-ar rezolva astfel toate problemele.

Dragilor, viata NU E ROZ!

Iata-ma incercand sa va comunic ceva important pentru voi: CITITI BIBLIA! Incercati sa o cititi cautand adevarul, fiindca acolo sunt ADEVARATELE cuvinte ale lui Dumnezeu, adevaratele Lui invataturi. Ele nu plac lumii de acum si majoritatii. Dar, ele SUNT adevarul! Si, daca va deranjeaza, nu cititi intr-o Biblie cu coperti de piele, dar cititi!

Baraca[4] – citate si observatii din notitele mele[a]

In acest nou articol voi reda cateva notite pe care le-am scris, ca observatii, pe masura ce am citit romanul „Baraca”, de Paul Young.

– mediocritatea barbatului si ridicarea in slavi a femeii (inca din primele pagini ale descrierii personajelor); femeia este activa, barbatul pasiv; femeia are mai mereu treaba, barbatul lancezeste; personajul nostru in repetate randuri se gandeste la sotia lui care l-ar im-barbata.

– in putinele referinte la Biblie/Scriptura, autorul o denigreaza si o marginalizeaza; nu e de mirare, fiindca ideile pe care le prezinta in carte, ca venind de la Dumnezeu, nu sunt deloc argumentate cu Scriptura, ci, mai degraba sunt o descoperire personala mai buna, dupa cum este, in viziunea autorului, si Cristos (o cale mai buna). Iata un citat, in care ironia este evidenta (desi, recunosc, inteligent faurita):

„Oricat ar fi incercat, Mack nu putea respinge cu totul posibilitatea halucinanta ca totusi biletelul sa vina din partea lui Dumnezeu, cu toate ca ideea unui Dumnezeu care trimite biletele nu prea se potrivea cu invatatura lui teologica. La seminar invatase ca Dumnezeu pusese capat oricarei comunicari clare cu omul modern, preferand sa-i lase acestuia drept singura calauza Scriptura, bineinteles, corect interpretata. Vocea lui Dumnezeu fusese redusa la niste semne pe hartie, si chiar si aceste semne trebuiau sa fie descifrate si interpretate de intelectuali si specialisti in domeniu. Parea ca directa comunicare cu Dumnezeu fusese ceva rezervat exclusiv oamenilor din vechime si celor lipsiti de scoala, in vreme ce accesul occidentalilor – oameni educati – la Dumnezeu era mediat si controlat de o intelighentie. Nimeni nu-L voia pe Dumnezeu inchis intr-o cutie, dar toti Il voiau inchis intr-o carte. Si mai ales intr-o carte scumpa, legata in piele si cu margini aurite” [pag. 62]

De fapt, relatia cu Dumnezeu nu este un misticism al initiatilor, fie ei si intelectuali. Ceea ce incearca sa faca autorul, prin aceasta carte, in sens teologic, este sa injoseasca anumite afirmatii caracteristice doar Scripturii, in favoarea unui universalism de care nu suntem straini in lumea contemporana.

– la pagina 79 aflam despre alte trei personaje: o femeie cu numele Elousia, sau Tata (Dumnezeu Tatal?), un barbat pe nume Isus (Fiul) si o gradinareasa, Sarayu, adica, dupa cum vom afla mai tarziu in carte, Duhul Sfant (?). Exista o descriere fizica a celor trei personaje in diverse locuri din carte. Apar in blugi si chicotesc mai mereu.

„Atunci, intreba Mack cu greutate, care dintre voi e Dumnezeu? Eu sunt, raspunsera toti trei la unison. Mack ii privi pe fiecare pe rand si, cu toate ca era departe de-a pricepe ce vedea si auzea, inclina sa-i creada”[pag. 80]

– aflam si ce fel de muzica asculta Dumnezeu, chiar:

„Tata lucrace ceva cu spatele la el, faina plutea in jurul ei, si Mack vazu cum se legana, probabil in ritmul muzicii pe care-o asculta. Trebuie ca melodia ajunsese la final, dupa inca doua ultime miscari energice ale umerilor si soldurilor ei. Intorcandu-se cu fata spre el, ea isi scoase castile.

Dintr-o data Mack dori sa puna o mie de intrebari, sau sa spuna o mie de lucruri, unele dintre ele cumplite.

…

‘Pot sa te intreb ce asculti?’ intreba Mack
‘Chiar vrei sa stii?’
‘Fara-ndoiala’ Acum Mack era curios.
‘West Coast Juice’ […aflam ca e vorba de o trupa care nu exista inca, nu se nascusera membrii ei…]
‘Corect’ zise Mack, mai mult decat sceptic. ‘West Coast Juice, zici?’ Nu suna prea religios’
‘O, crede-ma, nici nu e. As zice ca-i un amestec de funk si blues euroasiatic, cu mesaj, si un ritm grozav.’ Si zicand aceasta, facu cativa pasi de dans spre Mack, batand din palme. Mack se dadu un pas inapoi.
[… dicutia continua][pag. 83]

Dar, nu doar formatii din viitor, ci si Bruce Cockburn. Cine? Un tip care s-ar razbuna in locul lui Dumnezeu si ar judeca in locul Lui. Interesanta alegere pentru autor, probabil nu s-a gandit prea mult la acest capitol. Iata ce asculta Dumnezeu in casti, in viziunea autorului acestei halucinatii:

[va urma]

Baraca[3] – O recenzie a cartii de Tim Challies

Gasiti documentul pdf aici.

[va urma]

Baraca[2] – dincolo de Biserica Emergenta si moartea discernamantului

Young’s point is clear: forget your preconceived notions about God, forget your seminary training, and realize that God chooses to appear to us in whatever form we personally need; He is like a mixed metaphor. We cannot fall back into our religious conditioning (91). The Shack attempts to present a Christian worldview through the genre of religious fiction, but just how Christian it is remains to be seen.

Ideea pe care vrea Young sa o sublinieze este clara: uita notiunile preconcepute pe care le ai despre Dumnezeu, uita tot ce ai fost invatat in seminar, si realizeaza ca Dumnezeu alege sa ni se descopere fiintand in orice forma am avea noi nevoie, personal; El este ca o metafora mixta. Nu ne putem intoarce in conditionarea noastra religioasa. Baraca incearca sa prezinte o perspectiva asupra lumii si vietii crestina printr-un gen de fictiune religioasa, dar cat de crestina este ea ramane de vazut.
[Norman Geisler <- clic pe nume pentru articol]

Iata si o pagina web care aduna mai multe articole despre aceasta carte si ideile din ea (limba engleza): aici.

Mentiuni:
– nu am citit absolut nimic despre aceasta carte inainte s-o citesc si sa-mi formez o parere;
– observatiile proprii, notate in timp ce am parcurs romanul, vor fi prezentate intr-un articol separat;

[va urma]