În anii ’40, când s-au născut ele, rata nașterilor în afara căsătoriei pentru populația de rasă albă era de 2%. Acum se apropie de 30% (rata generală a nașterilor în rândul femeilor necăsătorite este de 41%).
(p. 31)
Trăim cu consecințele unor idei acceptate în urmă cu multe generații, și, ca urmare a acestor decizii, ne pierdem religia – o criză mult, mult mai gravă decât simpla pierdere a obiceiului de a merge la biserică.
(p. 31)
Concepția medievală despre realitate este o idee veche, care datează dinaintea creștinismului. În ultima lui carte, intitulată The Discarded Image, C. S. Lewis, care a fost un medievist reputat, a explicat că Platon credea că două lucruri se pot raporta unul la celălalt numai printr-un al treilea lucru. În ceea ce Lewis numea „Modelul” medieval, tot ce exista avea legătură cu orice alt lucru care exista, în virtutea relației lor comune cu Dumnezeu.
(p. 35)
Printre învățăturile de bază ale scolasticismului se numără principiul că toate lucrurile există și au o natură esențială dată de Dumnezeu, care este independentă de gândirea omului. Această optică se numește „realism metafizic”.
(p. 35)
(termenul renaștere)… conține în sine credința progresist-seculară că perioada medievală concentrată pe aspectul religios a fost un timp al sterilității intelectuale și artistice – o judecată ridicolă, dar foarte influentă.
(p. 39)
Creștinismul medieval își concentra atenția pe căderea omului, dar creștinismul mai umanist al Renașterii avea în centrul atenției potențialul omului.
(p. 40)
Nu la fel au stat lucrurile cu umaniștii din nordul Europei, mai modești în pietatea lor și mai reținuți în optimismul lor privind natura umană. Ei se simțeau mai atrași de Scriptură decât de filozofie și preocupați primordial de reformarea bisericii, în direcția unei moralități mai riguroase și a unei vieți religioase mai democratice. Ei priveau cu scepticism, ba chiar cu dispreț, senzualitatea care pusese stăpânire pe viața europeană, mai ales în biserică.
(p. 41)
În esența lui, Iluminismul era o încercare a intelectualilor europeni de a găsi o bază comună în afara religiei, pentru a determina adevărul moral.
(p. 45)
Schimbările importante, însă, au avut loc în rândul elitelor sociale, care au continuat să se debaraseze de orice urmă de creștinism tradițional. În America, din 1870 și până în 1930, aceste elite au lucrat la ceea ce sociologul Christian Smith numește „o revoluție seculară”. Ele au exploatat energia și tumultul industrializării pentru a remodela societatea după linii de gândire larg „progresiste”.
Efectele acestei mișcări progresiste asupra vieții religioase americane au fost de mare întindere. Așa a început lunga liberalizare a protestantismului de curent principal, infuzându-l cu o pasiune pentru reformă socială, peste și împotriva evlaviei personale și a evanghelizării. Progresiștii au scos afară din universități și din alte instituții culturale de frunte establishmentul protestant religios. Religia a fost împinsă la periferia vieții publice, știința fiind promovată ca sursă primară pentru valorile societății și ca ghid al schimbării sociale. În sânul creștinismului, modelul religios al persoanei umane a fost înlocuit cu un model psihologic, centrat pe Sine. Iar ardoarea politică a progresiștilor, pentru o mai largă democrație și mai mult egalitarism, și-a găsit o expresie în viața bisericească prin erodarea autorității clerului și a Scripturii.
Secolul XX a sosit pe creasta unui val de optimism privind viitorul Occidentului. A fost un moment al speranței și al credinței în progres. Visul acesta s-a încheiat abrupt și catastrofal în 1914, odată cu izbucnirea celui mai sângeros război la care omenirea asistase vreodată.
(pp. 50-51)
Pentru Freud, religia nu era nimic altceva decât un mecanism creat de om ca să facă față vieții și ca să-ți stăpânească niște instincte care, dacă ar fi lăsate să zburde libere, ar face imposibilă civilizația. Omul occidental L-a pierdut pe Dumnezeu, iar odată cu aceasta, și sentimentul că există o autoritate superioară care să dea vieții un sens suprem. Dar omul trebuia să-și ducă mai departe viața cumva. Răspunsul lui Freud a fost să înlocuiască religia cu psihologia. În viziunea lui terapeutică, noi ar trebui să încetăm căutarea sterilă a unei surse de sens, și, în schimb, să ne căutăm împlinirea de sine. Urmărirea fericirii nu era un demers de unire cu Dumnezeu sau devotamentul jertfelnic față de o cauză superioară propriei persoane, ci, mai degrabă, un demers de ați satisface Sinele. În trecut, omul se uita în exteriorul lui, ca să afle ce trebuie să facă cu viața lui. În modernitate, însă, când știm că religia și toate pretențiile de valoare transcendentă sunt simple iluzii, trebuie să privim în noi înșine, ca să aflăm secretul propriei stări de bine. Psihologia nu-și propunea neapărat să schimbe caracterul unui om, așa cum făceau străvechile terapii creștine ale pocăinței, ca un pas în direcția conformării cu voința Domnului, ci, mai degrabă să-l ajute pe om să se simtă perfect împăcat cu cine este el.
(p. 52)
Nu devenise un Occident ateu, dar spiritualizase dorința și adoptase o evanghelie seculară a împlinirii de sine.
(p. 53)
Ce este acel lucru pe care oamenii se simt imperios chemați să-l facă? Să-și urmeze pofta inimii, orice ar spune societatea, sau Biserica, sau oricine altcineva. Genul acesta de gândire este devastatoare pentru orice fel de stabilitate socială, dar mai ales pentru Biserică. Biserica, o comunitate cu autoritatea de a-i învăța și disciplina pe membrii ei, nu poate să reziste unei revoluții în care fiecare membru devine, practic, propriul său papă. Bisericile – protestante, catolice și ortodoxe – care nu sunt altceva decât o adunătură de inși cu slabe legături între ei și care sunt deciși să-și găsească propriul „adevăr” nu mai sunt biserici în niciun sens relevant, pentru că nu mai există o credință împărtășită de toți.
(p. 56)
Lunga călătorie dinspre o lume medievală bântuită de suferință, dar plină de sens, ne-a adus într-un loc al confortului neimaginat altădată, dar golit de semnificație și conexiune.
(p. 58)
Creștinii știu că există o lumină pe care întunericul nu poate nici să o înțeleagă, nici să o învingă, și aceasta este Lumina spre care trebuie să ne întoarcem, dacă vrem să trecem cu bine prin aceste vremuri de restriște. Aceasta este lumina lui Isus Cristos, care a strălucit în mănăstirile evului mediu și i-a luminat pe toți cei ce se adunau în jurul lor.
(p. 59)
Napoleon a fost dictatorul unui stat francez atât de anticlerical, încât multă lume din Europa a bănuit că era antihristul. Legenda spune că, într-o cetate cu un cardinal, Napoleon i-a atras atenția acestuia că el are puterea să distrugă puterea. „Maiestatea voastră”, i-a replicat cardinalul, „noi, clerul, am făcut tot ce ne-a stat în putere ca să distrugem Biserica în ultimii 1800 de ani. Noi n-am reușit, nu veți reuși nici domnia voastră”.
(pp. 60-61)
Zygmunt Bauman spune că modernitatea lichidă ne obligă să refuzăm stabilitatea pentru că nu există sorți de izbândă. „Centrul nodal al strategiei existențiale post moderne nu este construirea identității, ci evitarea fixării”, spune el. În analiza neîndurătoare a lui Bauman, ca să reușești astăzi, trebuie să fii liber de orice angajamente, să nu te simți legat de trecut sau viitor, să trăiești într-un prezent veșnic. Lumea se schimbă atât de repede, încât cel ce se arată fidel oricărui lucru, chiar și propriei identități, își asumă un risc imens.
(p. 80)
În loc să creadă că structura este bună și că datoria față de cămin și familie ne face să trăim așa cum se cuvine, oamenii de azi au fost păcăliți de modernitatea lichidă să creadă că maximizarea fericirii individuale trebuie să fie țelul urmărit în viață. Girovagul, personaj negativ din Regula sfântului Benedict, este eroul postmodernității.
(p. 80)
Sau, cum a spus părintele Martin: „Stabilitatea ne oferă timpul și structura necesare pentru a afla în profunzime cine suntem noi ca fii ai lui Dumnezeu”.
(p. 81)
Când lumina de pe fața majorității oamenilor provine de la licărirea ecranului de laptop, de smartfon sau de televizor, se cheamă că trăim într-un ev întunecat.
(p. 85)
Singura mare tristețe adevărată, singurul mare eșec, singura mare tragedie în viață, este să nu devii un sfânt. (Leon Bloy)
(p. 91)
„Un sistem mai bun nu va asigura automat o viață mai bună”, continuă Havel. „De fapt, e chiar pe dos: doar prin crearea unei vieți mai bune, poate fi dezvoltat un sistem mai bun”.
(p. 110)
Pe măsură ce Occidentul coboară în akadia spirituală, în lâncezeală sufletească, vor exista tot mai mulți oameni care vor căuta ceva real, ceva cu sens și da, ceva bun și curat. Este misiunea și datoria noastră de creștini să le oferim acest lucru.
(pp. 113-114)
„Cea mai bună rezistență în fața totalitarismului este să-l scoatem pur și simplu afară din sufletele noastre, din circumstanțele noastre, de pe pământul nostru, și să-l scoatem afară din omenirea contemporană”, spunea Valcav Havel. Același lucru se poate spune despre coroziva filozofie anticreștină care a acaparat viața publică americană.
(p. 115)
Simpla umanitate a compasiunii creștine și imaginea demnității umane pe care o cinstește vor fi o alternativă extraordinar de atrăgătoare – nu foarte deosebită de mărturisirea evanghelică a Bisericii timpurii, în mijlocul păgânismului decadent al unui Imperiu Roman vlăguit.
Iată cum se poate face primul pas în politica antipolitică a Opțiunii Benedict: separați-vă cultural de ceea ce reprezintă mainstreamul – ideile și opiniile considerate normale, fiindcă sunt majoritar acceptate de societate. Închideți televizorul. Lăsați deoparte smartfonul. Citiți cărți. Jucați jocuri. Faceți muzică. Mâncați cu vecinii. Nu ajunge să evitați ce este rău, trebuie și să adoptați ce este bun. Înființați o Biserică sau un grup în interiorul Bisericii de care aparțineți. Deschideți o școală creștină clasică sau alăturați-vă uneia deja existente și consolidați-o. Plantați o grădină și participați la piața locală a producătorilor. Învățați-i pe copii să cânte la un instrument muzical și înființați o trupă de muzică. Înscrieți-vă în corpul pompierilor voluntari.
(pp. 115-116)
…credincioșii trebuie să evite capcana uzuală a convingerii că politica poate să rezolve problemele culturale și religioase. A ne încrede în politicienii republicani și în judecătorii numiți de aceștia, ca să înfăptuiască lucrarea pe care pot s-o facă numai schimbarea culturală și convertirea religioasă, este unul din motivele principale care ne-au făcut să devenim, noi creștinii, atât de bicisnici.
(p. 117)
Pierderea puterii politice s-ar putea să fie tocmai lucrul care va salva sufletul Bisericii.
(p. 117)
Prin faptul că își pierde respectabilitatea culturală, Biserica va fi mai liberă să fie radical fidelă.
(p. 119)
Prea multe dintre bisericile noastre funcționează ca niște centre seculare de divertisment, cu morala religioasă spoită pe deasupra, când ele ar trebui să funcționeze ca Trupul lui Cristos, fremătând de viață și duh. Prea multe Biserici au sucombat în fața modernității, respingând înțelepciunea epocilor trecute, tratând adorarea ca pe o activitate de consum și îngăduind enoriașilor să funcționeze ca membri atomizați și fără nicio răspundere. Tristul adevăr este că, atunci când lumea ne vede, deseori nu vede nimic deosebit față de necredincioși. Creștinii vorbesc deseori despre „cum întindem mâna culturii”, fără a realiza că, neavând o cultură creștină distinctă a lor, s-au lăsat cooptați de cultura seculară pe care vor s-o evanghelizeze. Fără o cultură creștină cu substanță, nici nu-i de mirare căci copiii noștri uită ce înseamnă să fii creștin și nu trebuie să ne surprindă că nu reușim să convertim noi adepți.
(p. 120)
Imaginația noastră a fost colonizată de o mentalitate care consideră că formele de slujire mai vechi, moștenite de la generațiile precedente, sunt impedimente în calea autenticității. Dimpotrivă, trebuie să fim instruiți cum să ne rugăm și să ne închinăm, pentru a ne antrena mintea să gândească într-un mod autentic creștin. Așa cum ne îndeamnă apostolul Pavel în epistola către Romani, trebuie să fim transformați prin reînnoirea minții noastre, adoptând tipare de gândire și comportament care nu sunt, de fapt, firești. Ceea ce nu este înrobire, ci libertate.
Atunci când creștinii ignoră povestea felului în care tații și mamele noastre întru credință se rugau, trăiau și se închinau, tăgăduim puterea dătătoare de viață a propriilor rădăcini și ne izolăm de înțelepciunea celor ale căror minți au fost reînnoite. Ca urmare, în cel mai bun caz, lucrarea Domnului în viețile noastre este mai lentă și mai superficială decât ar fi putut să fie. În cel mai rău caz, ne pierdem copiii.
(p. 121)
Să-i separi complet pe oameni de tradiția lor înseamnă să le rupi lanțul memoriei istorice și să-i privezi de o cultură. Nici nu-i de mirare că în modernitate cultura creștină se veștejește.
(p. 122)
Liturghia de duminică, așadar, este o reunire a credincioșilor ca să intre în comuniune cu Dumnezeu în Cuvânt și Taină, urmată de trimiterea lor afară în lume.
Mulți creștini de astăzi (inclusiv unii din bisericile liturgice) cred că slujba de duminică se rezumă la un simplu ritual de exprimare, adică esența ei constă în ce avem noi, oamenii, să-I spunem lui Dumnezeu. În tradiția creștină, însă, liturghia este în primul rând, chiar dacă nu și exclusiv, ceva ce ține de ce are Dumnezeu să ne spună nouă.
(p. 126)
Dacă nu există nicio participare reală la veșnicie – adică, dacă nu privim materia, ba chiar și timpul însuși, ca având rădăcini trainice în ființa Domnului –, atunci viața bisericii cu greu va putea rezista torentelor modernității lichide.
(p. 127)
„Noi detestăm divertismentul în chip de închinare. Noi credem că Dumnezeu trebuie slujit într-un mod care să-I comunice transcendența, dar să transmită și căldura Evangheliilor”, spune Martin. „Slujba contemporană manipulează. Dumnezeu nu este o modă trecătoare sau o divinitate hipsterească. A-L alipi de mica noastră felie de cultură populară înseamnă să-L nedreptățim ca Dumnezeu transcendent peste toată istoria și toate culturile”:
(p. 131)
Așa cum am văzut într-un capitol anterior, cuvântul ascetism provine din askesis, care în greaca veche înseamnă „exercițiu” sau „practicare (a unui mod de viață)”. Termenul se referă la privarea de plăceri materiale, permanent sau periodic, în scopul întăririi spirituale.
(p. 133)
Într-o societate care prețuiește confortul și starea de bine mai presus de orice altceva, se prea poate să nu existe altă practică creștină esențială mai formativă decât postul regulat. (p. 134)