Ascultarea Credintei

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor; nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie.
(Jud 1:12-13)

O a treia metafora prezenta in acest text, aleasa de Iuda pentru compararea oamenilor neevlaviosi din randul credinciosilor, precum si identifarea faptelor facute de ei este aceea a unor pomi tomnatici.

A fi pom e mai bine decat a fi copac, in perspectiva rodirii. Un pom tomnatic poate aduce binecuvantarea rodului pamantului si al muncii de un an a omului. Dar, problema este ca acesti oameni descrisi de Iuda sunt pomi tomnatici, dar fara rod.

Un an de munca, ploaie de la Dumnezeu, resurse din pamant. Harul de a nu fi taiat. Poate un loc bun in gradina. Si totusi, fara rod. Un pom printre pomi. Nu orice pom. Un pom tomnatic. Dar, fara rod. Pom ca si ceilalti, cu frunze verzi, care prelucreaza aceeasi seva bruta. Care au radacini si folosesc resursele date de Dumnezeu. Care sunt slujiti si ingrijiti. Care imbatranesc si ei frumos si li se ingalbenesc frunzele in nuantele minunatei toamne. Dar, fara rod.

Oameni care invata mereu si niciodata nu ajung la cunostinta deplina a adevarului. Nu pot ajuta altora, nu lucreaza impreuna cu Duhul Sfant la realizarea acelui Templu Sfant. Crestini fara rod, fara rezultate in viata duhovniceasca reala. Cristos avertiza: “Dupa fapte ii veti cunoaste”.

De ce sa-i cunoastem? Pentru a ne feri de ei. Toamna crestinii sunt cautati de roade. Stapanul vine cu cosul pe umar si strange roadele binecuvantate. Si pomii sunt bucurosi ca le dau, dupa care se sting, inaintand spre frigul iernii, dar cu speranta primaverii ceresti. Si, pe cand isi dau roadele cu bucurie, unii pomi vecini, intrebati fiind, murmura in vant: “Nu am”.

Nu ai sa dai vreo incurajare, vreo mustrare, vreo vorbire a Evangheliei trecatorului pierdut. Doar ca lipitoarea cu doua fete: “Dă, dă”. Cum poti sa traiesti asa? Ce roade vei avea la venirea Stapanului ceresc spre-a le culege?

Si, aceia care nu au roade, ce se va face cu ei? Iata: “dezradacinati, de doua ori morti”. Ca pomul moare tine de faptul ca suntem pe pamantul blestemat. Dar, avand radacinile in Cristos, fiind nascuti din nou, noi putem trai ca niste pomi buni, aducand roadele cand toamna vietii noastre ne va scutura ca pe frunzele multicolore a spectacolului friguros de sfarsit de an. Acestia insa, sunt desradacinati.

Nu vrei sa-ti imparti soarta cu astfel de oameni. De aceea, fa-ti slujirea de pom bun, pana la capat si ingrijesteti roadele pe care trebuie sa te preocupi sa le ai, din plin. Este o incurajare pentru noi sa alergam la slujire, la a face fapte vrednice si de pocainta noastra, dar care sa aduca credinta, pe care zicem ca o avem, la desavarsire.

Si cum am putea face aceasta? Iacov subliniaza ca trebuie sa fim nu doar ascultatori ai Cuvantului, ci implinitori cu fapta, ca nu cumva, altfel, sa ne inselam singuri. Nu sunt oare roadele in samanta din care s-au nascut, inainte sa se nasca chiar pomul ce le da? Nu in Dumnezeu e rodirea oricarui credincios nascut din El? Si, daca suntem din Dumnezeu, pe unde sa umblam, ce sa privim, ce sa spune si sa facem, ca sa aducem roada cuvenita?

Nu vei gasi roada la cei vesnic critici si netrebnici. Nu te uni cu cei care sunt impotriva oricarui lucru, nemultumiti cu soarta lor si impotrivitori oricarei stapaniri si ordini. Uneste-te cu cei care pun umarul, care alearga spre prima linie spre-a pune pieptul cu Cristos in apararea turmei. Lucreaza cu cei care zidesc adunarile, repara vietile ratacitilor. Ocupa-te sa scoti din foc pe cei pierduti in nebunia lor. Fa voia Tatalui! Care? Implineste Scriptura!

Un pom bun si unul rau pot arata la fel. Unele roade pot arata diferit de altele si sa fie la fel de bune in ochii Domnului. Dar, unii pomi nu ascund nimic dupa frunze. Ce frumosi, ce coroane, ce radacini, ce frunze, ce culori minunate de toamna. Dar, fara rod! Tu?

Aceasta este utlima parte din documentar. Documentar realizat de Aurelian Stefan Chibici.

Imparateasa Irina a facut totul pentru introducerea icoanelor in biserici. La fel cum a facut totul pentru a ramane singura pe tron. A fost “nevoita” chiar sa-si exileze fiul, dupa ce i-a scos ochii. El era regent pe atunci.

O perioada in care sinoadele se convocau sa ia hotarari deja luate, pe cand politica permitea aceasta. Daca vroia imparatul ceva, facea posibil politic, apoi convoca sinodul si rezultatul era ce urmarea el, desigur.

Probabil ca luptele iconoclaste au durat atat de mult, pentru ca generatiile care se impotriveau icoanele sa dispara. Generatiile noi s-au nascut in aceste lupte si le-au privit de la egal la egal. Urmatoarele generatii s-au nascut sub existenta icoanelor. Doar nu vor face ei rascoala… Si iata-ne astazi. Apoi, mai este si problema banilor si castigului din picturi.

Iata partea a 6-a a documentarului:

De citit si acest articol. Iata si documentarul, partea 5:

Convertiti cu metode lumesti, convertitii la un crestinism al numarului au pastrat felul vechi de trai, de vietuire. Inima lor este tot la lucrurile de pe pamant, pe care le iubesc.

Pericolul postmodernismului intrevede repetarea istoriei despre care se vorbeste in urmatorul documentar. O generatie pentru care valorile crestine autentice nu mai reprezinta mare lucru si pot fi inlocuite usor. O noua paradigma, poate un nou mod, un nou fundament crestin, noi practici: mai asemanatoare cu cele din lume. Oare de ce astazi, crestini “de rand” sau pastori, se amesteca bine dispusi intr-o lupta tot mai victorioasa pentru asemanarea cu lumea?

Tot nu cu ochi buni vad si dorinta pastorilor (multi dintre ei, oricum) de-a primi bani de la stat pentru serviciile pe care le presteaza. Si eu zic ca, din moment ce fac un favor statului, sa fie platiti de stat. De ce nu? Dar, ce se va intampla cu fratietatea baptistilor… ramane de vazut. Eu zic ca ultimele scantei, cele mai mici, ale unui foc candva mare, dar arzande, isi traiesc ultimele clipe. Se apropie sfarsitul. Jertfa istorica a Miresei ajunge spre mistuirea completa, spre a fi primita de Dumnezeu. Sau, dimpotriva, se poate ajunge la o reiterare, in anumite aspecte, a perioadei apostolice. Dar despre aceasta cu alta ocazie. Iata documentarul:

Un al treilea episod din studiul despre icoane pe care l-am gasit pe youtube si l-am selectat pentru a-l pune pe blog, cu multe referinte din Scriptura si istorie ofera deja contur modului in care s-a ajuns progresiv la acceptarea icoanelor spre inchinare.

O paralela cu bisericile (neo)protestante de astazi ar putea sugera ceva, sau cel putin ne-ar putea atentiona sa nu mai repetam istoria.

Intai niste zugraviri de animale, vegetatie. Apoi simbolurile: pestele etc. Apoi au inceput zugravirile generale ale unui Cristos imaginar – probabil prima data un pastor cu un miel in brate. Incet s-a ajuns la o lupta intre conducatorii biserilor de a accepta icoanele sau nu, in toate bisericile. Dupa ce victoriile au fost de-o parte si de alta, au castigat cei pro-introducerea lor. Pe cand s-a ajuns la aceasta lupta era deja prea tarziu.

“Folositoare calda castigandu-te pe tine, ne rugam tie, noi, nevrednicii, si, ca ceea ce ai aratat chipul lui Iisus Hristos, daruieste-ne sa-L vedem si noi, sus in cer, ca sa te cinstim si sa-ti cantam: Bucura-te, Veronica, mironosita lui Hristos!”

“Bucura-te, Veronica, prin care cunoastem Chipul Stapanului nostru Iisus Hristos;”

“Bucura-te, ca Apostolii au fugit, iar tu ai indraznit;”

“Mahrama curata, ai alergat ca un fulger printre tulburatorii evrei, iar Cel ce stie toate, stiind dorirea ta cea buna, Sfanta Veronico, a binevoit a se intipari Sfantul Sau Chip spre mustrarea in veci a celor ce nu L-au cunoscut Dumnezeu si Om; iar noi, laudand priceperea ta, zicem:”

“Bucura-te, ca ai intrecut pe femeia care a uns picioarele Lui cu mir;”

“Marturisitori se fac toti cei ce vad Chipul lui Hristos inchipuit cu minune pe mahrama, si, pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu, invatandu-i cum sa cunoasca impreuna cu cei ce stiu taina, cantand: Aliluia!”

“Dupa rastignirea si invierea lui Iisus, adunandu-se Apostolii cei risipiti si vazand chipul cel dumnezeiesc in mainile tale, pe mahrama, spaimantandu-se si bucurandu-se, cantau: Aliluia!”

“Bucura-te, cea dintai inchinatoare a sfintelor icoane;
Bucura-te, incepatoarea dreptei credinte;”

“Bucura-te, ca amutesc gurile ereticilor;
Bucura-te, ca raman zadarnice intrebarile lor;
Bucura-te, ca se taie amagirile ratacitilor;
Bucura-te, ca se rusineaza ca nebunii, cei ce zic ca Sfantul Chip este chip cioplit;”

“Imparate Sfinte, de n-am avea Icoana Ta, nici mantuirea noastra nu ar fi nadajduita, dar Chipului Cel din Icoana, prin care s-a aratat puterea Ta, crezand si multumind, ne inchinam dumnezeirii Tale, cantand: Aliluia!”

[din acatistul pentru Veronica]

Pentru a sustine vrerea lui Dumnezeu cu privire la icoane, s-a recurs la anumite povesti, care mai de care. Veronica, nume nu la intamplare, odata Faustina, sterge fata Mantuitorului in timpul patimei Sale cu o baptista, iar chipul lui Cristos ramane pe panza. Ar fi prima icoana si ar autentifica, in opinia iconodulilor, justa folosire a imaginilor de chipuri: cultul icoanelor.

Iata o a doua parte dintr-un documentar despre cultul icoanelor. Informatii pretioase si documentate.

Vai! în van se luptă firea-mi să-nţeleagă a ta fire!
Tu cuprinzi întregul spaţiu cu a lui nemărginire
Şi icoana-ţi n-o inventă omul mic şi-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gândiri şi de sentinţe,
Încurcatele sofisme nu explic a ta fiinţă
Şi asupra cugetării-ţi pe mulţi moartea i-a surprins.

Oamenii au făcut chipuri ce ziceau că-ţi seamăn ţie,
Te-au săpat în munţi de piatră, te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit din stânce, colo-n aşchii de lemn sfânt;
Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate. Mută
La rugare şi la hulă idola de ei făcută
Rămânea!… Un gând puternic, dar nimic ­ decât un gând.
[Mihai Eminescu, din Memento Mori]

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor; nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie.
(Jud 1:12-13)

A doua metafora folosita in acest pasaj este in asemanarea celor neevlaviosi cu niste nori. La fel ca o stanca, avem de-a face cu elemente pozitive in Scriptura (Stanca e Cristos, e bine sa fii o stanca in sensul de a avea principii bune si nediscutabile, la care sa nu renunti in timp; norii aduc apa, aduc viata, Cristos va veni pe nori etc), in aceste comparatii. Numai ca, nu e doar o stanca, nu e doar un nor. Ci, o stanca ascunsa, nori fara apa.

Un nor fara apa nu isi indeplineste menirea. Un nor care nu foloseste pamantului. Stau plantele gata pentru a primi ploaia binecuvantata si nu vine. Niciun cuvant ziditor, nicio vorba plina de seva cerului. Nu discuti cu astfel de oameni valori duhovnicesti, care sa te cutremure. Doar vorbe, doar glume, doar alocutiuni seci.

Domnul Isus, in discutia cu Nicodim, arata printr-un joc de cuvinte in greaca, cum vantul bate incotro vrea si tot asa este si cel care este nascut din Duhul. Dar oamenii neduhovnicesti nu de un astfel de “vant” sunt “manati incoace si incolo”. Ci, expresia sugereaza incapacitatea lor de a avea principii care sa nu se schimbe, faptul ca, de fapt, nu au principii. Sunt condusi de vanturi (de ivatatura, comparand cu textul din Efeseni 4) fara scop si fara valoare, fara vreun rezultat in cele ceresti.

Aceasta nu inseamna ca oamenii acestia nu fac ceva. Pot face. Dar nu cu implicatii duhovnicesti, eterne, nu in realitatea partasiei adevaratilor fii de Dumnezeu.

Acum cateva intrebari pentru tine:
- cum ti s-a imbunatatit valoric relatia cu Dumnezeu, in urma realtiilor pe care le ai cu anumite persoane din viata ta?
- ce roade aduci in vorbire, in invatatura sau in exercitarea darului (darurilor) pe care crezi ca le ai?
- daca nu faci nimic in sens spiritual, spre zidire sufleteasca, nu crezi ca ar trebui sa te intrebi cine/ce esti de fapt?

Iata inca un indiciu despre cum sa-ti alegi prietenii, despre cum sa-ti formezi legaturile cu fratii de credinta. Etichete cu “sunt crestin” se pot confectiona oricunde, oricand. Numai ca, a fi crestin doar Dumnezeu poate face.

Ca un nor sa aiba apa, trebuie s-o stranga. Cu cat mai incarcat e norul, cu atat poate fi manipulat mai putin. Cu cat mai plin de Scriptura si de intelepciunea lui Dumnezeu, din frica Domnului, stiinta sfintilor, cu atat mai stabil in furtuna si mai slujitor, mai bun ajutor, mai folositor.

E aproape simplu sa te gandesti la viata ta si sa vezi ce fel de nor esti. Cu apa, sau fara apa? Un crestin cu rod, sau fara rod? Un invatator biblic, sau para, anti, ne – biblic?

Ai curajul sa renunti la predicile fara Cuvant si sa cauti adevarata resursa care vine de sus? Ai curaj sa nu mai asculti astfel de mesaje seci? Sau esti prea complacut cu lumea incat ele te linistesc cand gandul ca ai putea fi pierdut se inteteste in mintea ta?

Domnul Isus poate sa potoleasca vantul. El poate sa opreasca deriva din viata ta, daca esti gata sa strangi Cuvantul in inima si mintea ta, pentru a nu mai fi condus de vanturi in orice directie, fara scop si fara sens, fara finalitate, fara vreo crestere oarecare.

Alege ca prieten si frate pe acela care este plin de cunostinta Domnului si fi tu insuti un astfel de om. Astfel de prieteni sunt fericiti si impliniti. E o lupta de-a te umple cu adevarul folositor si e o jertfa de sine de-a te goli pentru altii, pentru ca iar sa te umpli.