La nunta. Cel mai important personaj

De ce-au ajuns nuntile asa, greu de spus, oricum, nu face subiectul prezentului articol

Intr-o biserica-cladire mica e mult mai vizibil. Fiindca, daca e biserica mica si nu stai la balcon, risti sa nu vezi nimic din nunta. In afara spatelui fotografilor si a celor care fac programul, nimic.

Care e moda? Sa stai cu fata la miri. Cum mirii stau in fata, stai cu spatele la toti ceilalti oameni. Nu conteaza daca e loc sa stai in lateral, sa te vada si mirii si oamenii din sala. Conteaza doar ca cineva, undeva, s-a gandit ca nu e bine sa stea cei care fac programul cu spatele la miri. Nu-i frumos. E ziua lor, doar. Rezultatul? Se sta cu fata la miri, cu spatele la ceilalti. Daca mai apuca cineva sa vada, bine e. Daca nu, sa nu-si faca nimeni probleme, se poate uita la inegistrare, pe DVD.

Cel mai important personaj nu pare sa mai fie Cristos. La nunti, zic.

Nunta “celor doi” a ajuns sa fie, in asemenea zile:

- cea mai importanta zi din viata lor (ceea ce e o abureala intreaga, o propozitie pe care a folosit-o cineva inteligent iar restul o copiaza fara s-o inteleaga si iese intotdeauna rau);

- ziua in care totul se invarte in jurul lor;

- ziua in care corul, tinerii, chiar si copiii, fac program pentru ei, gratis;

Nu are loc nimeni. Doar daca esti “din familie”. E ziua in care definitia Bisericii ca familie este absolut uitata. E ziua neamurilor. Nu, nu in sensul Noului Testament… Si, daca e vreo exceptie, trebuie sa fii cineva in raport cu mirele sau cu mireasa. Altfel, ce sa cauti tu in program? Programul e program, nu lista de participanti. Nu?

Ei bine, eu vad doi miri frumosi, la locul lor, care nu cauta sa iasa in evidenta. Ii vad ca pregatesc totul ca sa fie lucrurile asezate – Dumnezeu sa fie cinstit ca Dumnezeu, cei care participa sa fie respectati ca atare, programul sa decurga cu o intelepciune care sa arate interesul crestinesc. Ei nu-si doresc sa fie in centrul antentiei, niciodata nu au vrut asta. E nunta lor? Da, a lor. Venirea in comunitate este pentru a gasi cadrul potrivit, sfant, nu pentru a se arata pe ei, pentru a se promova si a iesi in evidenta de “ziua lor”. Un mire si o mireasa care chiar sunt oameni care umbla cu Dumnezeu. Multumesc pe aceasta cale celor care asta au urmarit in organizarea nuntii lor, chiar daca, din cauza contextului, nu au reusit neaparat sa faca sa fie asa cum si-ar fi dorit, dar au incercat cat s-a putut.

Ma gandesc sa nu mai merg la nunti. Sa trag de mine o zi intreaga si o parte din noapte. La nuntile “din lume” oricum nu merg Ma plictisesc greu. Acum, am inceput sa nu mai vreau sa merg nici la nuntile “noastre”. Nu-mi place, sunt prea firesti, nu ma atrag deloc. Prea multa aratare de sine si mult prea multa galagie.

Din pacate, multi miri cad in capcana de a fi ca ceilalti, cum au vazut ei, fara sa inteleaga prea multe din ce se intampla la ceilalti. Nu cred ca nuntile ar trebui sa fie prilej de afirmare de sine si de etalare a orice. Evident, fiecare-si poate face nunta cum vrea. Prin alegerea lui, insa, o va pune intr-o anumita categorie.

Imi doresc ca anul viitor sa particip la nunti frumoasa, sfinte, cu miri care vor doar sa se casatoreasca si sa faca aceasta inaintea lui Dumnezeu si a Bisericii Lui. Asta, daca voi mai merge sa stau la nunti.

La nunta. Invitatii si cantarile lor

Nuntile la pocaiti. Ce-au ajuns…

1. Invitatii canta spre miri. Le canta lor, evident, noi, ceilalti, decorul, am venit “la bucuria lor”. Mirii stau si privesc, relaxati: “-Ia zi, Dorele, zi, baga o cantare, o dedicatie la barosan, aici, ca de-aia te-am platit!”. De Dumnezeu nu mai vorbim, ca-i un lucru sfant sa vorbesti de Dumnezeu la biserica.

2. Invitatii au cantari, copie la indigo, care-au iesit mai bine, mai prost (mai mult mai prost), toate despre cat de mult ii apreciaza ei pe miri. Le canta, se uita la ei, si zic cam asa:

- cat de mult va iubiti voi;

- cat de bine va intelegeti;

- cum Domnul v-a adus impreuna;

- cum ati stat voi in voia Domnului cea suverana, iar El, bun cum e, cum v-a adus impreuna…

- ba chiar, noi toti (moment in care se uita spre sala sau arata cu mana, miscare suava, dinspre interior spre exterior), am venit la nunta – zice cantarea – ca sa ne minunam si sa ii incurajam pe miri (nu ca nu ar fi asa…);

De fapt, au venit pe bani. Trebuie sa cante de bine, trebuie sa aiba melodii “de nunta” la pachet, in oferta. Noi, ceilalti, ascultam uimiti, dam din cap ca-i asa, scurgem lacrimi pe rimelul de nunta si apoi ne automustram ca de ce-a trebuit sa plangem (ca rimelul oricum trebuia sa fie, ca-i nunta…).

3. Invitatii au introduceri. Din pacate. Ei au fost chemati sa cante si, obisnuiti cu obiceiul, se gandesc ca ar fi bine sa faca si introduceri. Numai ca, nu stiu exact de unde-i problema – fie se cheama tot invitati nepotriviti, fie unii au primit darul cantarii si nu au primit si darul introducerilor la cantare -, dar mai bine daca ar canta doar. Sa cante, daca tot au venit invitati fiind sa cante. Nu a zis nimeni de introduceri… Nu putem sa lasam asa cum am stabilit, sa cante doar?

Cantarile sunt despre miri. Ce sa zica despre miri? Ca nu-i cunosc… De Dumnezeu ce sa zica, ca nu-i cantare despre Dumnezeu… Eventual ca-I bun, drept, milos, iubitor…

4. Invitatii canta despre iubire. Si bine fac! Numai ca… ar trebui sa fim orbi sa credem ca la pocaiti nu exista decat nunti din iubire. Nicio nunta din interes, pentru bani, zestre, ca asa au vorbit parintii, ca nu te lua nimeni altfel. Clar ca doar din iubire se fac nuntile, nu? Cine se casatoreste altfel?

5. Invitatii au cantari care spun ca e o nunta speciala… nunta ta. Evident ca e asa. Doar ca, aceleasi cantari sunt cantate si la alte nunti… Doar nu compunem cantari pentru tine. Cine te crezi tu ca esti? Toate nuntile, sunt, asadar, speciale…

6. Invitatii pun refrene la cantari. E normal asa. Refrenul trebuie sa fie ceva care sa prinda. Fiindca, invitatul, ne invita si pe noi sa cantam, impreuna cu el, la refren. Si noi, buni ascultatori, cantam. Toate bune. Cantam ca ii iubim pe miri, ca suntem alaturi de ei, ca sunt cei mai buni prieteni, ca de-aia am venit la nunta lor, ca suntem din familie…

7. Invitatii au cantari care identifica in mod indubitabil audienta. Cine a venit la nunta voastra? La nunta voastra au venit cei din familie. Evident. Fratii, surorile, nepotii, moasele, bunicii, strabunicii (ca ei si asa nu prea au ce face cu pensia), neamurile din partea mamei, neamurile din partea tatalui. Daca parintii au divortat si sunt recasatoriti, neamurile si din partea lor… Prietenii, cercul de apropiati.

Dar daca eu ma duc la nunta cuiva ca ma bucur ca Dumnezeu a intemeiat o familie? Daca ma duc sa ma bucur in Duhul Sfant cand vad ca doi tineri se iubesc si au un deosebit respect pentru familia lasata de Dumnezeu? Daca merg ca strain la nunta cuiva? Pentru mine nu este niciun vers? Nici unul macar?

8. Invitatii atesta, prin cantarile lor, ca toti participantii vin la nunta pentru miri. Hai sa fim seriosi! Oare?! Nu din obligatie? Nu vin ca si ei au fost la nunta lor si trebuie sa aduca si ei bani si sa vina la numar? Nu sunt si care vin ca vine toata familia, unii de departe, nici nu-i cunosc pe miri, dar vin in concediu, ca oricum se opresc si la ceva obiective turistice pe drum, mai fac o baie, mai un mic la gratar… Sau ca-s din familie si nu pot sa nu lipseasca tocmai ei – sa creada restul ca ei n-au bani, sau ce? Nu vin ca sa fie ei cei mai numerosi la nunta copiilor dintre toti din biserica? Clar ca nu!…

9. Invitatii canta intre mesaje, anunturi, interventii de tot soiul. Ei au rolul special de a umple programul. Cand nu mai avem ceva in program, canta invitatii. Bravo lor.

10. Invitatii canta cantari cu versuri prea mari pentru realitatea care se petrece. In sensul ca vorbesc despre cat de speciala e nunta asta, cand ei au venit ca au fost invitati si ca din asta traiesc si ca vor fi platiti. Nu vreau sa-i pun pe toti in aceeasi oala, clar nu vreau, dar nici nu pot crede ca niste necunoscuti pot spune despre miri cuvinte de o intensitate atat de personala, ca si cum i-ar cunoaste de-o viata…

11. Invitatii nu uita sa-si faca reclama. Nu asta e scopul cu care au venit, dar, daca tot au venit…

12. Invitatii ne spun cum iubirea dintre “cei doi” (Doamne ajuta sa ramana asa numarul, in vremurile astea tulburi!) este exact iubirea lui Dumnezeu. Insusi Dumnezeu. Agape. Nu ca cei mai multi nu stiu nimic despre “agape”. Ma gandesc mai mult la seriozitatea si realitatea din toate astea… Pai, stati asa, fratilor, ca-s abia la inceput. Si, oricum, dragostea dintre “cei doi” e cam o tensiune hormonala, sa asteptam, sa inceapa casnicia, sa se schimbe accentul de pe indragosteala pe iubire, sa invete oameni ce-i aia iubirea si cum se traieste.

13. Numar cu ghinion, trecem peste. Vorbim de nunti aici.

14. Invitatii canta bine si tare. Testul ca invitatii au fost invitati autentici este volumul. Cat de tare pot sa cante invitatii, la masa, ca noi toti sa nu ne mai putem intelege om cu persoana? Impresia mea este ca invitatii nu stiu raspunsul la aceasta intrebare, dar ca-l cauta.

15. Invitatii vin cum sunt ei. Cum sa vina, doar nu cum sunt altii…? Unii dintre ei uita ca vin la Biserica si ca Bisericile nu sunt toate la fel. Daca ei prefera ca ea sa vina pe tocuri si sa fie mai inalta ca el, cine li se poate impotrivi?

Nelamuriri (sau, de ce se golesc bisericile?). De ce cantam asa?

Am o serie de nelamuriri legate de muzica/cantarea in Biserica:

1. De ce cantam cantarile pe care le cantam atunci cand ne intalnim? Ca sunt in “carti”? Ca ne plac? Ca sunt potrivite? Ca asa se canta? Ca asa avem noi programul?

2. Se traduc mai multe cantari in limba romana. In special din engleza. Si daca nu stiu cei mai multi engleza, e la moda, si toti asculta. Cati pastori din Bisericile noastre cunosc macar o persoana care traduce cantarile astea in limba romana? Cat s-a discutat despre acest aspect in comunitati, la intalniri? Sau – s-a discutat asa ceva? Cantarea in Biserici are alocat un oarecare timp… Problema este ca daca ai voce nu inseamna ca stii si carte. Si, mai multe cantari care sunt preluate (in special de tineri) sunt cantate fain, dar au traduceri proaste (ca sa folosesc un eufemism)… Gen: “10.000 de motive”, versiunea populara (la moda). Nu zic sa se cenzureze cantarile in Biserici, dar nici asa, fratilor! De ce sa sune bine muzical si urat gramatical? Sau, nu era vorba de o inchinare “placuta”? De multe ori, insa, motivatia in cantare este slavirea omului, prin modul in care canta si asta se vede din acest detaliu foarte bine (ipocrizia asta, ma refer, se vede).

Ati putea, ca pastori, sau lideri muzicali, sau presbiteri, macar sa verificati o traducere, cand apare. E adevarat, unele cantari sunt traduse de “formatii”, “solisti”, chiar… “manelisti”. Si, la moda fiind – nimic de-a face cu o inchinare placuta inaintea lui Dumnezeu -, se iau cum la gramada si repede ca se trece.

3. De ce alocam spatiul pe care il alocam in cadrul intalnirilor noastre pentru cantare? De ce trebuie sa cantam o ora sau 30 de minute? Uneori ne fortam. Alteori adormim. Uneori e o galagie de te doare capul. Alteori o plictiseala uriasa. Au inceput oamenii sa nu mai vina decat la predica. Nu ca ar fi rau…

4. De ce cantam cu “grup de inchinare”? Mie mi se pare ca se ajunge in ridicol, cand, niste tineri, fara experienta de viata si fara traire la o anumita statura, “conduc” Biserica in inchinare in fiecare intalnire. Pe cand, nici macar pastorul nu apare atat de des in fata Bisericii si nu predica, nici pe departe, atat de mult.

5. De ce insistam sa cantam in acelasi mod, in acelasi stil, cand e clar ca Biserica nu canta, oamenii se uita doar, stau in banci goi, terni, cu privirea in gol? Nu e clar ca ceva nu e in regula? Ce-ar mai trebui sa se intample – sa auzim o voce din cer? E muzica prea tare? E cantarea prost inteleasa si aleasa? E stilul de vina? Unii inca cred in relativismul total al stilurilor de cantare in Biserica… de parca suntem la ora de filosofie. Eu cred ca au ajuns mari filosofi tocmai cei care abia au trecut clasa la materia asta…

6. De ce se pune accentul pe sunet in detrimentul altor calitati? Ce calitati? Pai: atitudine, aspectul versurilor (versurile propriu-zise, modul cum sunt scrise pe videoproiector etc), calitatea duhovniceasca a celor care canta, marturia compozitorilor cantarilor s.a.m.d.

Canta cine are voce? Cantam sa sune bine? Ne inrosim toti cand e o greseala in nota. Dar nu ne e rusine cu pacatele noastre, cu mizeriile din inima. Cantam voiosi, zambind, ridicand mainile pe sus, valuri, treburi… in timp ce e putregai in oase si gol vesnic in inimi…

7. De ce trebuie sa avem grup de cantare la evanghelizari? De ce il punem pe invitatii? De ce nu canta Biserica simplu. Vom avea tot timpul invitati? Cei care se convertesc vor avea o impresie gresita despre noi? De ce se pune accent atat de mult pe “invitati” la aceste evenimente? Uneori e mai important cine cant decat cine predica… “Nu vin oamenii, frate.” Pai, oricum, si daca ar veni, tot nu se convertesc. Ne intereseaza, asadar, sa fie sala plina, sau ca oamenii sa-L cunoasca pe Dumnezeu?

8. De ce acceptam cantarile modificate ilicit? Ma refer aici la opinia publica. Nu la cenzurare. Ar trebui sa fim foarte indignati cand cineva, in special cu voce buna, parodiaza cantari compuse de oameni ai lui Dumnezeu (Nicolae Moldoveanu s.a.), care si-au dat marturia la vremea lor, despre care marturiseste Duhul Sfant si Biserica lui Dumnezeu, modificand melodia si versurile (care au deja un compozitor si un autor, nu sunt traduse sau adaptate). E adevarat, fiecare face cum vrea, ce pofteste. Mai nou, prostia se pune si pe facebook si pe youtube, sa vada toti.

In loc de incheiere:

Parerea mea este ca ar trebui sa fim mai responsabili si mai atenti cu cantarea in Biserica, in casti si intre noi, pretutindeni.

Religie, traditie si datina. Binele rau si raul rau

Textul biblic: Marcu 7: 1 – 23. Continuare de aici.

O delegatie speciala vine, dupa multa cale strabatuta (si, ganditi-va ce mijloace de transport aveau ei atunci) tocmai din Ierusalim. Era formata din farisei (partida foarte stricta in cele privitoare la Dumnezeu) si carturari (care cunosteau bine textele evreiesti, gramatica, cuvintele in original…). Ochiul lor era foarte atent. Comisia aceasta nu da gres niciodata. Si, invatati cum erau, imediat au observat ceva gresit, vazand contextul in care se afla, in acel moment, Domnul Isus si ucenicii:

Fariseii și câțiva cărturari, veniți din Ierusalim, s-au adunat la Isus. Ei au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mânile necurate, adică nespălate. (Marcu 1: 1, 2)

Mare problema. Toate ca toate, dar asta a fost prea de tot. Fiindca se incalca tocmai datina batranilor! Moment in care, comisia de audit trebuie sa dea si o rezolutie si il ia la intrebari pe Invatator. De aici incep raspunsul lui Cristos si dialogurile care urmaza.

Vom mai facem doua observatii:

1. Cristos nu vrea aici sa ne invete ca ceea ce este in afara nu conteaza, ci doar ce este in inima omului

Auzim, prea des, astazi, argumentul acesta. In destul de multe situatii (daca nu toate, fiindca cei care au o asemenea linie de argumentare tind sa aplice argumentul lor principal – si singurul, ca oricum e mult si unul – la tot pasul) auzim ca nu conteaza ce-i in afara, ci ceea ce este in inima omului. La asta sa se refere Cristos aici? In niciun caz!

Daca la asa ceva s-ar referi Cristos, atunci:

- invatatura Lui ar fi pentru noi sa nu ne mai spalam pe maini;

- sa nu mai inchinam nimic Domnului;

- orice obicei este rau (deci, orice lucru care se repeta).

Influenta carismatica determina si ea o asemenea argumentatie bazata, pana la urma, pe nimic. Urmariti, va rog, ca cei care va invata astfel de “principii” nu le aplica asupra lor. Chiar despre ei este vorba in acest pasaj, dar nu doar despre ei.

Atunci, la ce se refera Mantuitorul? Sa ne oprim asupra contextului profetic, fiindca Domnul Isus citeaza din Isaia:

2. Intre “fara revelatie” si “cunoastere prin descoperire” – Isaia 29 (va incurajez sa cititi tot capitolul, inclusiv partea istorica de la inceput)

Gasim doua stari antagonice in contextul profetic al textului din Isaia:

(1) lipsa intelegerii descoperirii din partea lui Dumnezeu sau cunoasterea lui Dumnezeu prin puterea si capacitatea omeneasca

„Rămîneți încremeniți și uimiți! Închideți ochii și fiți orbi!” „Ei sînt beți; dar nu de vin; se clatină, dar nu din pricina băuturilor tari. Ci pentrucă Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a închis ochii, proorocilor, și v-a acoperit capetele, văzătorilor. De aceea toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărți pecetluite. Dacă o dai cuiva care știe să citească, și-i zici; „Ia citește!” El răspunde: „Nu pot, căci este pecetluită!”Sau dacă dai cartea unuia care nu știe să citească și-i zici: „Ia citește!” El răspunde: „Nu știu să citesc.”Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, și frica pe care o are de Mine, nu este decît o învățătură de datină omenească. De aceea voi lovi iarăș pe poporul acesta cu semne și minuni din ce în ce mai minunate, așa că înțelepciunea înțelepților lui va pieri, și priceperea oamenilor lui pricepuți se va face nevăzută.”Vai de ceice își ascund planurile dinaintea Domnului, cari își fac faptele în întunerec, și zic: „Cine ne vede și cine ne știe?”Stricați ce sînteți! Oare olarul trebuie privit ca lutul, sau poate lucrarea să zică despre lucrător: „Nu m-a făcut el?” Sau poate vasul să zică despre olar: „El nu se pricepe?”

(Isa 29:9-16)

Observati cum nu exista acces la Cuvantul lui Dumnezeu (din diverse motive: unii nu stiu sa citeasca, altii nu inteleg ce citesc, altii cauta in intelepciunea lor pe Dumnezeu, prorocii au ochii inchisi si nu primesc descoperire – suntem in perioada in care Dumnezeu lucra in felul acesta (si) prin proroci, era scris si o parte din VT). Intr-un asemenea context poporul se apropia de Dumnezeu cinstindu-L cu buzele, dar avand inima departe de El – aceasta este ceea ce citeaza Domnul Isus.

(2) va veni vremea cand, prin voia Domnului, prin descoperirea Lui, oamenii vor putea sa-L cunoasca pe El cu adevarat:

În ziua aceea, surzii vor auzi cuvintele cărții, și ochii orbilor, izbăviți de negură și întunerec, vor vedea. Cei nenorociți se vor bucura tot mai mult în Domnul, și săracii se vor veseli de Sfîntul lui Israel. Căci asupritorul nu va mai fi, batjocoritorul va pieri, și toți ceice pândeau nelegiuirea vor fi nimiciți: ceice osândeau pe alții la judecată, întindeau curse cui îi înfruntau la poarta cetății, și năpăstuiau fără temei pe cel nevinovat. De aceea așa vorbește Domnul către casa lui Iacov, El, care a răscumpărat pe Avraam: „Acum Iacov nu va mai roși de rușine, și nu i se va mai îngălbeni fața acum. Căci când vor vedea ei, când vor vedea copiii lor, în mijlocul lor, lucrarea mânilor Mele, Îmi vor sfinți Numele; vor sfinți pe Sfântul lui Iacov, și se vor teme de Dumnezeul lui Israel. Cei rătăciți cu duhul vor căpăta pricepere, și ceice cârteau vor lua învățătură.”

(Isa 29:18-24)

Pe de alta parte, asadar, surzii aud “cuvintele cartii”, orbii inteleg si vad. Cei nenorociti, saracii vor pricepe. Lucrarea lui Dumnezeu este inteleasa, revelatia primita si priceputa ca atare. Cei rataciti cu duhul primesc pricepere, cei care carteau ajung sa ia invatatura.

Se face o trecere de la starea de oameni care au o frica de Dumnezeu care vine din datina omeneasca la starea de oameni care au o teama sfanta, autentica fata de Dumnezeu.

Asadar, de unde face parte pasajul citat de Cristos in vremea Lui si redat de Marcu? Din bucate de versete de la (1). Asadar, contextul in care Domnul Isus vorbeste in Marcu devine mult mai clar.

NU este vorba, asadar, de pseudo-tensiunea exterior-interior (predicata de multe ori in vremea noastra, nu din cauza Scripturii, ci datorita altor considerente: postmodernism, carismatism s.a.), ci de cunoasterea lui Dumnezeu cu adevarat, prin revelatie si credinta in opozitie cu datina omeneasca (religia facuta de om) nascuta tocmai in vidul creat de necunoasterea lui Dumnezeu prin descoperire din partea Lui. Istoria religiilor, privita din acest punct de vedere, este plina de religii care s-au nascut in astfel de vremi! Problema cu care ne confruntam este ca suntem pe cale, astazi, sa alunecam tocmai intr-o astfel de zona a “nesimtirii” fata de Cuvantul lui Dumnezeu…

Avand in vedere acestea, sa ne indreptam atentia asupra invataturilor directe ale Domnului Isus, anume asupra a trei dintre ele:

1. Cinstirea lui Dumnezeu prin datina omeneasca este inutila (nu are nicio valoare)

“Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături cari nu sunt decât niște porunci omenești” (Marcu 7: 7)

- pe Dumnezeu nu-L cinstim daca ii invatam pe oameni parerile altor oameni;

- pe Dumnezeu nu-L cinstim daca ii invatam pe altii sa tina obiceiurile noastre (chiar daca sunt obiceiuri bune)

Va trebui sa intelegem ca daca-i spunem unui tanar sa se tunda ca-i si dam o palma – cum vine el asa la Biserica?!!! in timp ce nu ne intereseaza, de fapt, de el si de tensiunea vietii lui (care se petrece in el), gandindu-ne ca asa il vom cinsti pe Dumnezeu la intalnirile noastre, NU conteaza in ochii lui Dumnezeu!

2. Nimic din afara, intrand in om, nu-l spurca pe acesta

În urmă, a chemat din nou noroadele la Sine, și le-a zis: „Ascultați-Mă toți și înțelegeți. Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca; dar ce iese din om, aceea-l spurcă. Dacă are cineva urechi de auzit, să audă. ”Dupăce a intrat în casă, pe când era departe de norod, ucenicii Lui L-au întrebat despre pilda aceasta. El le-a zis: „Și voi sunteți așa de nepricepuți? Nu înțelegeți că nimic din ce intră în om de afară, nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pântece, și apoi este dat afară în hazna?” A zis astfel, făcând toate bucatele curate.

(Mar 7:14-19)

- in cazul particular referit aici, invatatura Domnului Isus este ca toate bucatele sunt curate si cineva nu trebuie sa-si faca vreo grija ca mananca ceva si ca acea mancare ii poate aduce o stare care sa nu fie dupa voia lui Dumnezeu (evident, pasajul nu se refera la imbuibare); daca cineva va sugereaza sa mancati fara carne (de porc, de exemplu), poate ar fi bine sa-l ascultati, mai ales daca va recomanda aceasta si doctorul, dar, daca persoana aceasta leaga mancarea aceasta de curatia sufletului si mantuire sa fie corectat rapid cu aceste cuvinte: “A zis astfel, facand toate bucatele curate.”

- este intelept sa ne spalam pe maini inainte de masa!

3. Ceea ce iese din om, aceea il spurca pe om

Ei bine, dupa toate discutiile acestea, Cristos se indreapta spre ceea ce vrea sa spuna, de fapt, oamenilor in acest context: ceea ce-l spurca pe om vine din om, din inima omului!

Noi, in ce priveste evlavia si viata de credinta, trebuie sa identificam acele realitati care sunt in inima omului si care-l spurca pe acesta pentru a le da afara de acolo; cand facem aceasta, nu avem o religie a omului, ci umblam cu Dumnezeul cel viu!

Ce il spurca pe om?

  1. Gandurile rele, argumentele rele, rationamentele rele (kakoi dialogismoi)
  2. Curviile (porneiai – in limba romana: pornografie)
  3. Furturile (klopai, vine din klepto – cleptomanie, impuls patologic de a fura obiecte fara urmarirea vreunui profit)
  4. Crimele (phonoi)
  5. Adulterul (muicheuo)
  6. Lacomia, avarismul, castigul prin frauda si silnicie, cupiditate, sete de castig (pleonexia – in limba romana avem: pleonexie)
  7. Rautatea, depravarea, pacatele (poneriai, poneros)
  8. Inselaciunea, subtilitatea, frauda (dolos, prin limba latina, dolosus, avem dolos=fraudulos)
  9. Depravarea, senzualitatea (aselgeia, avem in limba romana: aselghie = coruptie, decadenta, depravare, desfrau, destrabalare, dezmat, imoralitate, perditie, perversitate, stricaciune, viciu)
  10. Ochiul rau (oftalmos, oftalmologie), ochiul, prin implicatie: invidie pe ceea ce vezi la celalalt
  11. Blasfemia (blasphemia), vorbirea de rau, defaimarea lucrurilor sfinte, hula
  12. Mandria (huperephania)
  13. Prostia (aphrosune), usuratatea, lipsa de sens, egotism (atitudine individualista, care provine din acordarea unei importante exagerate propriei persoane)

Cand Cristos a venit in lume, l-a gasit pe om intr-o religie a lui, inventata de el, cu intelepciunea lui. Dar, ne-a adus o religie a lui Dumnezeu, una adevarata si neintinata, dupa intelepciunea lui Dumnezeu, una revelata si curata. Cand va (re)veni Cristos, ce fel de oameni va gasi El? Noi – ce fel de oameni suntem noi?

 

Binele rau si rau rau

Asadar, binele nostru, cand incercam sa facem ceva bun spre a-L cinsti pe Dumnezeu, daca nu este asa cum vrea Dumnezeu, asa cum ar trebui sa fie (iar Dumnezeu ne-a descoperit cum, fiindca fara revelatia Lui si cercetarea Lui ne-am rataci), nu este decat rau. Dar exista un rau care e cu adevarat rau, iar Domnul Isus il adreseaza aici si provocarea este pentru noi sa facem acelasi lucru. Crestinii de astazi sunt chemati sa fie autentici si sa nu cada in capcanele oamenilor si a religiilor pe care ei insisi si le-au facut.

Religie, traditie si datina. Omul intre valoros si obisnuit, intre Cuvantul lui Dumnezeu si cuvantul oamenilor

Text biblic de citit inainte de a se citi prezentul articol: Marcu 7: 1 – 23.

In cateva articole, inclusiv cel de fata, voi adresa subiectul: “Religie, traditie si datina” plecand de la textul amintit.

Cateva observatii:

1. Sa punem ordine in amalgamul de idei

Cand vorbim despre datina batranilor, in context, ne referim la porunci omenesti adaugate si predate din generatie in generatie, care ajung sa degenereze impotriva Cuvantului lui Dumnezeu, nu la forme si tipare morale sau de conduita.

Suntem, astazi, in contextul postmodern al parasirii absoluturilor, pe marea fara sfarsit a nimicului, fara panze, busola, fara cer senin, fara vanturi, vasle… De aceea astfel de pasaje sunt “atacate” intr-o interpretare fortata, care sa favorizeze discursul lax, postmodern.

Voi da cateva exemple diverse, dar care NU toate sunt in contextul acestei invataturi biblice (desi, de multe ori sunt puse in aceeasi oala in mod eronat):

  • rugaciunea la sfinti sau la Maria pentru mantuirea sufletului,
  • obiceiurile de curatire a locului dupa ce moare cineva, prin sfintirea locului prin ritualuri, parastase si mese pentru morti (Oltenia),
  • neacceptarea unor feluri de mancare si acceptarea altora, ca obicei (vezi inmormantarile noastre vs. inmormantarile ortodocsilor),
  • masa sfanta de duminica, cu trei feluri,
  • conceptia conform careia, daca cineva nu bea sau nu fumeaza, e pocait,
  • bijuteriile la femei, hainele scumpe, cravata sau alte articole de imbracaminte,
  • organizarea in cadrul intalnirilor noastre plenare, barbatii intr-o parte, femeile in alta, cantare comuna in timpul colectei s.a.m.d.,
  • alcoolul, pornografia, vorbele stricate – toate acestea intra in om, dar nu sunt mancare,
  • tatuajele, inelele peste tot pe corp, cerceii, lantisoarele;

Aceste exemple, si altele, sunt deseori date in contextul acestui pasaj. Ele fac parte din alta parte, nu de aici. Trebuie sa fim atenti ca invataturile Domnului Isus sa fie aplicate in contextul in care au fost date. Vom reveni la astfel de exemple abia dupa ce vom studia ce anume ne transmite, de fapt, acest pasaj biblic. Pana atunci, iata doua enunturi:

Este gresit sa spunem: “nu e in inima, e afara, deci, tine de datina oamenilor”.

Nu este intelept sa amestecam lucrurile doar ca sa scapam de complexitatea lor.

ntr

2. Sa intelegem spurcaciunea ca obisnuit si sfintenia ca select

Koinoi – cuvantul tradus cu “spurca”, provine din koinos si inseamna “a face comun, obisnuit”; vezi limba “graca koine” (dialectul vorbit in timpul Domnului Isus, limba greaca obisnuita).

Atunci cand, citind pasajul, gasim ca problema era ce anume il spurca pe om, haideti sa ne gandim la urmatoarele:

  • Trebuie sa fim speciali in inima, inainte de a fi in afara (ca sa nu riscam sa fim un fel de morminte zugravite – ipocriti);
  • Datina are de-a face cu ceea ce este in afara, cu porunci cu privire la o curatire exterioara;
  • Cuvantul lui Dumnezeu vorbeste pentru curatirea inimii, Dumnezeu vrea oameni selecti, deosebiti;
  • Asemanarea cu lumea, obisnuirea in faptele lumii, trairea in obiceiurile lumii, acomodarea cu ceea ce este popular ne face oameni obisnuiti, fara valoare;

Prin urmare, ar trebui Cristos a venit sa ne ridice din starea aceasta “comuna”, sa dea sens vietii noastre, sa ne ridice la alt nivel.

 

3. Invataturile oamenilor tind sa inlocuiasca Cuvantul lui Dumnezeu

Pentru claritate, voi folosi Noua Traducere Romaneasca a pasajului de mai jos: Marcu 7: 8 – 13:

“Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi tradiţia oamenilor!

Apoi le-a zis: „Şi aţi respins frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi tradiţia voastră!

Căci Moise a zis: «Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta!» şi «Cel ce îşi blestemă tatăl sau mama trebuie să fie pedepsit cu moartea.»

Însă voi ziceţi: «Dacă un om spune tatălui său sau mamei sale: ‘Orice ai putea primi de la mine este korban’ – adică este deja închinatca dar lui Dumnezeu –,

pe acela nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau mama lui!»

Şi anulaţi astfel Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiţia voastră pe care o răspândiţi! Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!“

 

Am ales pasajul in acesta traducere fiindca diferentiaza si in limba romana termenii folositi in original si care descriu atitudinea categoriei de oameni despre care este vorba aici fata de Cuvantul lui Dumnezeu.

Care sunt pasii inlocuirii Cuvantului lui Dumnezeu cu vorbele oamenilor:

  • Intai, oamenii lasa deoparte Cuvantul lui Dumnezeu (vers. 8); Cuvantul nu mai este citit, nu mai este memorat, nu mai este studiat, nu mai este predicat, nu mai este dorit, nu mai este inaltat, nu mai este cantat, nu mai este recitat, nu mai este trait, nu mai este raspandit, nu mai este fundament al altor lucruri;
  • Apoi, ocolirea Cuvantului lui Dumnezeu in folosul datinei omenesti se face “frumos”, elegant, nu direct, ci pe ocolite; se naste si se transmite o traditie, o datina batraneasca, tot mai bine structurata si conturata; Cuvantul lui Dumnezeu este respins;
  • Anularea Cuvantului prin traditia oamenilor pe care acestia o raspandesc (vrs. 13)

In incheierea acestei prime parti, trebuie sa intelegem ca problema formarii a ceea ce numim “datina batranilor” nu este ceva ce tine de batrani si a fost facut de batrani, cum (gresit) se crede! E vorba de o datina omeneasca, formata in timp, la care au contribuit mai multe generatii (pana la urma), iar departarea de Cuvantul lui Dumnezeu se poate face in orice perioada a vietii cuiva, nu tine de varsta. Dimpotriva, Biblia, ca intreg, ne prezinta situatii in care generatiile tinere au lasa Cuvantul lui Dumnezeu (ex: generatia celor care au trait dupa moartea lui Iosua si a batranilor care l-au prin in viata pe acesta, care nu-l cunostea pe Dumnezeu si nici ce a facut El).

ISIS. Pana cand?

  • Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră.
  • Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?”
  • Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei. (Apocalipsa)

Pana cand?

Pana cand intervine o armata? Pana cand isi revin oamenii? Pana cand le trece nebunia? Pana cand se va implini numarul…

Moartea – strigatul fara ecou

Articol dedicat Adelinei LUP (Caragea), a carei bunica “a adormit”.

Stelele taceau, scanteietoare. Tot la locul lor milenar, inclestate, pline de lumina, goale. In noapte, aerul rece, pe obraz, imi dovedea ca simt, ca descifrez, ca inteleg. O lumina, mai apropiata, o casa, un grup de oameni.

O cantare. Un vorbitor care parea sigur pe el – “ne vom revedea!”… Treapta era rece. In noapte, totusi, nu se observa. Prea putin pentru un eveniment atat de mare. A murit un om. Inca unul… Eram la liceu. Apoi, anii facultatii… au trecut si ei. Si, multe s-au schimbat, multe-am inteles. Moartea insa, pot sa spun ca eu nu inteleg moartea.

Din respect si compasiune, din prietenie (uneori), din omenie poate, ii imbratisez, ii salut, merg la priveghiurile lor, la inmormantarile lor. Totusi, nu ca si cum as intelege ceva.

Moartea este pedeapsa cea mai mare. Nu ma pot gandi la alta pedeapsa, mai mare ca ea, pe care Dumnezeu sa i-o fi dat omului pentru neascultarea din Eden. Sau, altfel spus, nu vad vreo consecinta mai adanca, in care cineva sa se avante printr-o nebunie atat de mare ca cea a omului care a lasat laoparte “cuvantul lui Dumnezeu”.

Moartea e tacere intreaga, imposibil absolut, gol deplin. E o transformare care anuleaza subit orice am stiut pana atunci.

Noi o punem departe, in cimitire ascunse, in spatele dealurilor, dupa ziduri inalte. Din considerente medicale, evident… Nu ca sa uitam de ea, nu ca sa ne-o alienam… Este realitatea cea mai respinsa, cea mai sigura.

Nici un om intreg la minte nu poate sa nu-si puna intrebarea ce va fi cu el, murind. Si, totusi, acelasi om nu-si poate raspunde acestor intrebari. Fiindca atat de atipica vietii este moartea, atat de fara noima si sens, atat de grozava.

Moartea dovedeste ca bunatatea lui Dumnezeu nu este vopseaua cu care se da peste dreptatea Lui.

Iata-i, doi oameni. Se intalnesc, se iubesc. Incep o familie noua. Devin tot mai apropiati. Unirea lor este tot mai inalta. Si, dupa o viata intreaga de “casnicie”, cand au lucrat la unirea lor, drept rasplata, iata, moartea. Acest final asteptat de neasteptat si neasteptat de asteptat.

Si inca moartea nu vine asupra unuia – cel care moare. Ea vine si peste cei apropiati. Si, unul nu are pe nimeni, nimeni nu-l stie si nimeni nu ii simte moartea. Nici un caine nu plange in noapte. Si, totusi, a murit un om…

In fata mortii toate devin goale si inutile. Totul este o desertaciune si goana dupa vant. Tot ce face omul sub soare este degeaba. Moartea ia imbracamintea frumoasa a golului nimicului, iar cel care a murit nu mai e ca sa vada ca n-a facut nimic.

Sensul vietii se anuleaza deplin prin moarte. Moartea e ca o gaura neagra, viata nu poate sa-i scape nicicum. Moartea inghite viata, inghite tot, dar nu e o entitate care sa cuprinda tot ce-a fost, ci o putere care anuleaza tot ce a fost.

Si, tocmai pentru ca e asa, ea evidentiaza viata. Viata nu e ca moartea. Nihilismul insusi dovedeste ca viata, vazuta ca moarte, e un absurd imens, nascut din pantecele razvratirii fata de Dumnezeu. De unde rezulta ca este o moarte mai mare decat moartea, o moarte mai adanca decat moartea, o moarte mai absurda decat moartea. Caci dovada mortii omului, in sine insusi, in starea sa decazuta, in timpul vietii lui, este tocmai in respingerea lui Dumnezeu si a vietii. Caci moartea aceasta nu se multumeste doar cu ziua cimitirului, ci doreste ca toata viata cuiva sa fie un cimitir, ca omul sa fie un cadavru, ca viata insasi sa fie moarte, iar moartea sa nu mai fie niciodata sau sa fie totdeauna.

Si, tocmai de aceea a fost nevoie de revelatie si de viata extrinseca omului. Omul, omul mort, golul imens a primit sens prin revelatie. Credinta este raspunsul omului la revelatia lui Dumnezeu. Acestea doua nu au sens una fara alta. Credinta exista fiindca exista revelatia. Omul care vorbeste despre credinta, dar nu in contextul revelatiei divine este un prost palavragiu care si-a propus sa zica (inca) ceva. Puterea lui este puterea unui mort si are tot atata sens in ceea ce spune cat are moartea in contextul vietii noastre.

Aici, cred eu, este taina vietii si a mortii – revelatia lui Dumnezeu fata de noi. Cand Cristos a inviat din morti, s-a vazut ca moartea, care ia totul, nu poate sa tina nimic. Ea este o urmare, nu o forta impersonala si, deci, impasibila. Tocmai de aceea, cand Pavel predica in Grecia despre “invierea mortilor” ascultatorii au plecat. Invierea mortilor este o imposibilitate si un non-sens in contextul mortii cum este moartea in contextul vietii. Moartea nu se potriveste deloc in peisajul vietii. Tot asa nu se potriveste invierea in peisajul abstract al mortii. Dar, dupa cum moartea este un fapt, tot asa este si invierea. Si aici este rostul credintei, in toate acestea.

Prin urmare, daca exista razvratirea si ura aceasta nemasurata fata de Dumnezeu, din partea “diavolului” (si nu ma refer aici pe personajul cu coarne din picturi si desene animate), credinta ar fi locul unde ar lovi acest “dusman” cel mai mult.

Credinta, asadar, potenteaza revelatia si naste in om sensul existentei sale intr-o realitate pe care nici macar moartea nu o poate anula. In niciun caz, insa, credinta ca vorba populara, ci credinta aceea pe care o da Dumnezeu.