L-a facut omul pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui?

L-a facut omul pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui? Sau, este Dumnezeu produsul creativitatii omului? Mai larg, este divinitatea produsul umanitatii?

Studiile perioadelor istorice la care avem un oarecare acces, prin cercetarea unora care isi dedica viata pentru asa ceva, ne aduc anumite informatii. Acestea sunt puse pe o masa si cer o interpretare, o intelegere. De aici, nevoia de a intelege, de a explica, de a contextualiza, de a naste idei, modele, teorii.

O teorie legata de divinitate este ca o omul a incropit-o pe acesta si nu invers. Cand grupurile de oameni erau pasnice, zeitatile lor era asa. Cand erau razboinici oamenii, isi faureau zeitati dupa chipul si asemanarea lor. Odata cu stratificarea societatii, a aparut o stratificare si in “divinitate”. Am concluziona, asadar, ca divinitatea a fost urmarea umanitatii.

Dar, sa nu ne grabim…

In primul rand, faptul ca oamenii si-au facut zei dupa chipul si asemanarea lor, nu demonstreaza ca orice zeitate ar fi rezultatul umanitatii. Nu putem sa fortam logica, prin indoire, sa ne dea concluzia asta.

Gestul omului de a-si face zei, idoli, evident tipic acestuia dupa o privire sumara asupra istoriei, ne arata o tendinta a omului si nu ne ofera dovada suprema asupra existentei sau provenientei divinitatii. Daca omul a obisnuit sa-si faca idoli sau zei care sa-i semene, atunci inseamna ca omul are o problema in acest sens, in constitutia fiintei sale.

Cineva ar putea argumenta ca acum, emancipandu-se, omul nu mai crede in divinitate. Dar, sa urmarim tiparul – omul nu mai crede in divinitate, prin urmare, el considera ca divinitatea… nu mai exista. Ca si pana acum, cand credea ca zeul e ca el sau cum credea el ca ar trebui sa fie.

In alta ordine de idei, vom observa ca omul si-a definit idolul dupa cum credea el ca este acesta, nu dupa cum era acesta. Adica, exista posibilitatea ca sa exista o zeitate reala pe care omul s-o defineasca dupa propria placere referindu-se la ea. Prin urmare, modul in care omul isi defineste obiectul studiului nu defineste insusi obiectul acesta, ci-l deformeaza doar in ochii unei a treia persoane/parti, observatorul exterior.

Apoi, faptul ca omul a descoperit inscriptii si vestigii, obiecte sau a dedus ritualuri si si-a facut o oarecare parere asupra unor religii pe care le-a dedus, mai mult sau mai putin corect, pe baza a ceea ce a gasit in pamant sau pe peretii pesterilor, nu inseamna ca omul poate defini toata societatea din perioada pe care incearca s-o inteleaga. Ci, doar acea partea a societatii care traia in acest context. Putem presupune ca toti oamenii acelor vremuri pictau pereti si se inchinau la animale sau la pietre, la soare sau la zeitati mult mai abstracte? Putem, dar numai ca un tabiet, fiindca in mod logic nu putem concluziona asta. La fel de bine, putem presupune ca au existat oameni care s-au inchinat unei zeitati care nu se putea infatisa prin desene si, nedescoperind desene despre ea, nu am avea cum sa stim despre ea. Si inca o mie de scenarii, doar in introducere… Prin urmare, nu putem forma, oricat de mult am vrea, o teorie care sa cuprinda totul despre umanitate si zeitate, in istorie, pe baza a ceea ce descoperim in arheologie.

In realitate, exista religii care au traversat multe generatii si si-au pastrat neatinse zeitatile. Mozaismul, de pilda. Deci, avem cel putin un exemplu din viata reala in care omul contemporan la un moment dat nu isi face zeul dupa chipul si asemanarea lui.

Astfel, este normal sa nu negam prosteste istoria si ce a descoperit omul in trecutul istoriei lui. Chiar in prezent sunt evidente tendintele omului catre religiozitate, prin aceea ca-si imagineaza zeitatea dupa cum e el sau dupa capacitatea sa de gandire. El isi face astfel un fel de idoli, de care ar avea nevoie, la care sa-si caute implinirea dorintelor.

De pilda, omul ia un lemn. Face din el niste bucati subtiri si aprinde focul la care se incalzeste. Din ce a mai ramas isi face un idol, un chip. Si apoi se inchina acelui chip in timp ce sta la foc si se incalzeste. Si nu are capacitatea sa vada ca idolul sau e lemnul care arde, adica nu face distinctia intre lucrul de care se foloseste avand o nevoie imediata si acelasi element pe care-l identifica intr-o cu totul alta sfera pe cand, evident, nu e. Asadar, mai intra in discutie si capacitatea omului de a percepe lucrurile, de a intelege, inainte de a exprima.

Avem, astfel, capacitatea omului de intelegere, exprimarea a ceea ce poate intelege si faurirea a ceea ce spune ca este ceea ce crede. Si, pe langa aceastea, totusi, mai avem si posibilitatea existetei unei divinitati care sa nu fie produsul omului, indiferent daca omul cunoaste ceva despre aceasta sau nu.

Prin urmare, argumentul acesta este unul foarte slab, puternic poluator al gandirii. El nu clarifica, ci tulbura. In ce ma priveste, caut sa inteleg lumea si viata prin clarificarea lucrurilor nu prin tulburarea lor.

Cel care spune ca omul l-a facut pe Dumnezeu nu e mai bun cu nimic de cel pe care-l acuza ca l-ar fi facut pe Dumnezeu. Fiindca el, acuzatorul, isi imagineaza o lume proprie fara Dumnezeu din pricina ca si-a propus sa creada ca acesta nu exista. Si tot ceea ce va argumenta va avea un coeficient de influenta din acest punct de vedere. Argumentele lui nu pot fi vazute ca fiind autentice. In ceea ce acuza pe altii se ragaseste si pe el, rasturandu-si propriul argument.

Acest argument este specific celui care deja este un sceptic, dupa cum si-au facut unii zei/idoli cand deja erau gata sa faca asta. Cel care nu vrea sa creada in Dumnezeu inventeaza acest argument, dupa cum inventeaza si cel care vrea sa creada in Dumnezeu un alt argument, ambele false. Aceasta nu inseamna nici ca exista Dumnezeu, nici ca nu exista. Dar, fiindca argumentul este impotriva existentei lui Dumnezeu, concluzia este ca nu demonstreaza deloc ca Dumnezeu nu exista, ba chiar nu vorbeste despre acest subiect. El se refera strict la reactiile naturale ale oamenilor de a inventa o divinitate dupa voia lor, pentru a se linisti oarecum in cautarea lor sau in vina pe care o resimt.

La nunta. Hainele

Speram sa nu ajung aici. Nu ma refer la acele personaje care sunt rele, afurisite, tradatoare, ci la imbacaminte.

La nunta, cel mai important lucru este cum arati. In exterior, evident. Se fac poze, nu vrei sa ramai pentru totdeauna imbracat banal. Trebuie sa fii diferit. Trebuie sa fii original, adica asa cum sunt pesonajele-modele de la televizor.

Dar, fratilor, parerea mea este ca bunul simt a disparut, atunci cand vorbim despre asa ceva. Nu mai stiu oamenii sa se imbrace. Se casatoresc cei doi? Mergem la nunta lor? Na… E momentul sa ne etalam garderoba! Acum e timpul! Nunta este acel eveniment care se intampla in istorie, afara din spatiu si timp, necontabilizabil in iconomia lui Dumnezeu, cand toate valorile bunului simt si ale credintei nu se mai aplica, unde ne putem destrabala si imbraca si noi, macar odata in viata, cum vrem! Ca, in rest, ne obliga obiceiul si fratii sa fim smeriti si atenti cu hainele. La biserica zic…

Propun urmatoarele: usi inalte, de minim 3m, pentru a asigura integritatea frezelor la intrarea omului de rand; eliminarea blitului de pe aparatele foto avand in vedere stralucirea hainelor la purtator; inventarea papucilor cu talpa inalta pentru barbati (cu sau fara varf ascutit, de preferinta cu) pentru a reveni la inaltimea sotiei, s-o priveasca iarasi in ochi; eliminarea imbratisarii prin simulare, dupa modelul sarutului in aer; ridicarea pretului la articolele de prost gust pentru stimularea economiei (oricum se vor cumpara, nunta nu se anuleaza pentru atata); maximum doua feluri la mancare, pentru a nu se sufoca sufletele in corsete; ochelari Google “Christian Man Teen 101″ cu rulaj de versete pe fundal, cu senzor de miscare la pornire, pentru a-i ajuta pe baietii neexperimentati sa nu se uite dupa formele (chiar nu vreau sa fiu mai direct) surorilor, socati, evident, fiindca de obicei abia ca le zareau fetele de baticurile de duminica; aparatoare de fibra pe fluierele picioarelor, culoarea pielii, la fete, pentru a nu se lovi cu urmari de vanatai, in ciocatele baietilor impiedecati; scut de protectie pentru mireasa, in caz ca e in pericol de-a se lovi de freza data cu fixativ (doua modele, pentru siguranta) a baetilor de baeti carele vine la felicitat (ca asa se face).

Soacra mica si… soacra mare. Ziua Z a venit. Coafor, haine, machiaj. N-a vazut Parisul… Motiv pentru care Parisul e inca apreciat! Si, pe buna dreptate…

Daca predica-i proasta, avantajul e ca poti sa nu te plictisesti incercand sa descoperi cine-i cine. Familia e usor, ca sta in primele randuri. De restul zic. Dezavantajul e ca daca faci cunostinta cu cineva la o nunta, sa nu te trezesti nepoliticos mare cand treci pe strada dupa si nu saluti. A, scuze, nu te-am recunoscut (de fapt, nu stii cu cine vorbesti, e alta persoana pe deplin!).

Si cand te gandesti ca NICIODATA nu am vrut sa stiu gusturile in imbracaminte ale nimanui. Si, totusi, sunt fortat sa le aflu… De ce? Ce rau v-am facut eu voua?

PS: am pus acest articol la categoria “Apologetica”. :)

La nunta. Vorbele, cuvintele

De la nunti nu poate sa lipseasca nici cuvantul, cuvantarile, discursurile, vorbele. Este bine cand se predica. Doar ca, de prea multe ori auzim predici de pe Internet, incercari de exercitiu lamentabile, simulari…

De la nuntile cu un sir aproape nesfarsit de cuvantari, multi pastori, fiecare cu 5 minute (20, in realitate), sa vada si invitatii cati pastori predica la nunta mea, la nuntile cu “unul si bun”, care vorbeste mai multe despre el, sotie si, daca e cazul, copii. Copiii lui, zic. E bine, totusi, sa vorbesti (si) din experienta.

La nunti trebuie sa se zica si glume. Glume proaste, cu soacre, din care rezulta ca gata, ii manca puscaria de familie pe noii miri. Glume de doi bani, printre cuvantari din Scriptura. Radem toti, fericiti, terni, prostiti. Fain la nunta? Fain.

Am fost la unele nunti unde predica a fost deosebit de frumoasa, duhovniceasca. Ziditor, deosebit, minunat. Din pacate, exceptional! Multi au inceput sa creada – gresit – ca, daca esti la nunta, trebuie sa fie o predica dinamica, presarata cu glume (macar de ar fi bune, ceva cu talc, sa ne mai si gandim la ceva cu mintile astea), nu poti sa predici sa planga “sala”. Toate fetele cu rimele pe ele, ce facem aici? Si, de mila fetelor, facem sa fie bine, nimeni sa nu planga. Mai ales mireasa sa nu planga, ca ea sta in fata si nu poate pleca de acolo (regula nescrisa, esentiala: mireasa si mirele stau in fata pana la sfarsit, daca se poate tinandu-se de mana si zambind unul la altul sa-i vedem toti ca ei sunt fericiti, i.e.: se prefac, exerseaza pentru sesiunea de poze de mai tarziu).

Ce sa faca mirii si noi, ceilalti, tinerii care asteapta fermecati o atare zi, cu sfaturi reci, cu glume pe care le aud si la alte nunti (nu zic unde, sa nu ne facem de ras)? Unde sa le puna? Banalizarea acestor evenimente, trivializarea lor, nu poate duce decat la o relativizare a insemnatatii pe care o etaleaza.

Multumesc pastorilor care, la nuntile unde am fost, au predicat Cuvantul lui Dumnezeu. Pe noi, ascultatorii, asta ne interesa, de fapt.

Sunt si unele expresii spefice nuntilor. Una dintre acestea este: “E cea mai importanta zi din viata lor”. Acelasi lucru l-au zis si cand s-au botezat. Peste ani, din lipsa de alte idei, cea mai importanta zi va fi la nasterea copilului (primul, apoi incepem sa ne dam seama). O serie intreaga de expresii se spun la nunti, mai ales cand nu prea avem ce spune, dar insistam sa spunem ceva si, evident, vrem sa fim noi cei care sa spunem (nu ne gandim la posibilitatea ca, daca tot nu prea avem ce zice, poate ar fi cineva care, totusi, ar avea ce zice). Sa zicem ce trebuie sau sa zica cine trebuie?

O alta expresie este legata de iubirea agape. Toti stiu, mai nou, despre aceasta iubire. Agape. Ar trebui sa fie o trezire spirituala fara precedent in istorie daca, cu adevarat, ar fi vorba de dragoste agape la toate nuntile la care se vorbeste despre aceasta in ce-i priveste pe miri. De fapt, ei abia daca stiu ce-i aia dragoste romantica, ceva eros… De fapt, rata divortului este mult mai mare decat in vremea in care bunica habar nu avea ea ce-i aia… “agape”… Se prezinta iubirea dintre miri de zici ca cei doi se casatoresc la 80 de ani, dupa o viata intreaga de intelegere a ce inseamna, de fapt, casnicia si iubirea ei specifica. In plus, nicio sansa pentru ceilalti, sarmanii. Doar cei care se casatoresc au acces la… iubirea agape. Si asa, iata-ne, toti teologi vorbitori cuvantatori invatati drept cuvantatori.

Nu se poate ca sora miresei sa nu zica si ea ceva. Si, probabil ca daca mireasa nu are sora, ar trebui inventata una, special pentru nunta. E aproape urata o nunta unde mireasa nu are sora. Asadar, o alta expresie foarte auzita la nunti este tocmai aceasta: “sora miresei”. Articulat. A cui sora? A miresei.

Ar mai fi ele multe de zis, dar va las cu nuntile si va doresc succes. Cel mai fain e la prima, apoi realizezi ca toate se cam repeta. Din lipsa de idei in contextul goanei dupa “originalitate”, cand noi ar trebui sa fim oameni simpli, smeriti, atenti la caracter si la insemnatatea REALA a acestui eveniment.

As vrea ca nuntile sa arate spre Cristos si Biserica, sa fie frumoase cu adevarat, sa nu caute senzationalul si vorbele prea mari, costisitoare, goale sau prea grele pentru situatie. Da, merita mirii o nunta frumoasa, dar sa nu uitam ca Cristos merita o imagine mult mai buna decat cea pe care i-o aducem noi cu nuntile noastre. Mai responsabili? Da, eu asa cred!

 

La nunta. Cel mai important personaj

De ce-au ajuns nuntile asa, greu de spus, oricum, nu face subiectul prezentului articol

Intr-o biserica-cladire mica e mult mai vizibil. Fiindca, daca e biserica mica si nu stai la balcon, risti sa nu vezi nimic din nunta. In afara spatelui fotografilor si a celor care fac programul, nimic.

Care e moda? Sa stai cu fata la miri. Cum mirii stau in fata, stai cu spatele la toti ceilalti oameni. Nu conteaza daca e loc sa stai in lateral, sa te vada si mirii si oamenii din sala. Conteaza doar ca cineva, undeva, s-a gandit ca nu e bine sa stea cei care fac programul cu spatele la miri. Nu-i frumos. E ziua lor, doar. Rezultatul? Se sta cu fata la miri, cu spatele la ceilalti. Daca mai apuca cineva sa vada, bine e. Daca nu, sa nu-si faca nimeni probleme, se poate uita la inegistrare, pe DVD.

Cel mai important personaj nu pare sa mai fie Cristos. La nunti, zic.

Nunta “celor doi” a ajuns sa fie, in asemenea zile:

- cea mai importanta zi din viata lor (ceea ce e o abureala intreaga, o propozitie pe care a folosit-o cineva inteligent iar restul o copiaza fara s-o inteleaga si iese intotdeauna rau);

- ziua in care totul se invarte in jurul lor;

- ziua in care corul, tinerii, chiar si copiii, fac program pentru ei, gratis;

Nu are loc nimeni. Doar daca esti “din familie”. E ziua in care definitia Bisericii ca familie este absolut uitata. E ziua neamurilor. Nu, nu in sensul Noului Testament… Si, daca e vreo exceptie, trebuie sa fii cineva in raport cu mirele sau cu mireasa. Altfel, ce sa cauti tu in program? Programul e program, nu lista de participanti. Nu?

Ei bine, eu vad doi miri frumosi, la locul lor, care nu cauta sa iasa in evidenta. Ii vad ca pregatesc totul ca sa fie lucrurile asezate – Dumnezeu sa fie cinstit ca Dumnezeu, cei care participa sa fie respectati ca atare, programul sa decurga cu o intelepciune care sa arate interesul crestinesc. Ei nu-si doresc sa fie in centrul antentiei, niciodata nu au vrut asta. E nunta lor? Da, a lor. Venirea in comunitate este pentru a gasi cadrul potrivit, sfant, nu pentru a se arata pe ei, pentru a se promova si a iesi in evidenta de “ziua lor”. Un mire si o mireasa care chiar sunt oameni care umbla cu Dumnezeu. Multumesc pe aceasta cale celor care asta au urmarit in organizarea nuntii lor, chiar daca, din cauza contextului, nu au reusit neaparat sa faca sa fie asa cum si-ar fi dorit, dar au incercat cat s-a putut.

Ma gandesc sa nu mai merg la nunti. Sa trag de mine o zi intreaga si o parte din noapte. La nuntile “din lume” oricum nu merg Ma plictisesc greu. Acum, am inceput sa nu mai vreau sa merg nici la nuntile “noastre”. Nu-mi place, sunt prea firesti, nu ma atrag deloc. Prea multa aratare de sine si mult prea multa galagie.

Din pacate, multi miri cad in capcana de a fi ca ceilalti, cum au vazut ei, fara sa inteleaga prea multe din ce se intampla la ceilalti. Nu cred ca nuntile ar trebui sa fie prilej de afirmare de sine si de etalare a orice. Evident, fiecare-si poate face nunta cum vrea. Prin alegerea lui, insa, o va pune intr-o anumita categorie.

Imi doresc ca anul viitor sa particip la nunti frumoasa, sfinte, cu miri care vor doar sa se casatoreasca si sa faca aceasta inaintea lui Dumnezeu si a Bisericii Lui. Asta, daca voi mai merge sa stau la nunti.

La nunta. Invitatii si cantarile lor

Nuntile la pocaiti. Ce-au ajuns…

1. Invitatii canta spre miri. Le canta lor, evident, noi, ceilalti, decorul, am venit “la bucuria lor”. Mirii stau si privesc, relaxati: “-Ia zi, Dorele, zi, baga o cantare, o dedicatie la barosan, aici, ca de-aia te-am platit!”. De Dumnezeu nu mai vorbim, ca-i un lucru sfant sa vorbesti de Dumnezeu la biserica.

2. Invitatii au cantari, copie la indigo, care-au iesit mai bine, mai prost (mai mult mai prost), toate despre cat de mult ii apreciaza ei pe miri. Le canta, se uita la ei, si zic cam asa:

- cat de mult va iubiti voi;

- cat de bine va intelegeti;

- cum Domnul v-a adus impreuna;

- cum ati stat voi in voia Domnului cea suverana, iar El, bun cum e, cum v-a adus impreuna…

- ba chiar, noi toti (moment in care se uita spre sala sau arata cu mana, miscare suava, dinspre interior spre exterior), am venit la nunta – zice cantarea – ca sa ne minunam si sa ii incurajam pe miri (nu ca nu ar fi asa…);

De fapt, au venit pe bani. Trebuie sa cante de bine, trebuie sa aiba melodii “de nunta” la pachet, in oferta. Noi, ceilalti, ascultam uimiti, dam din cap ca-i asa, scurgem lacrimi pe rimelul de nunta si apoi ne automustram ca de ce-a trebuit sa plangem (ca rimelul oricum trebuia sa fie, ca-i nunta…).

3. Invitatii au introduceri. Din pacate. Ei au fost chemati sa cante si, obisnuiti cu obiceiul, se gandesc ca ar fi bine sa faca si introduceri. Numai ca, nu stiu exact de unde-i problema – fie se cheama tot invitati nepotriviti, fie unii au primit darul cantarii si nu au primit si darul introducerilor la cantare -, dar mai bine daca ar canta doar. Sa cante, daca tot au venit invitati fiind sa cante. Nu a zis nimeni de introduceri… Nu putem sa lasam asa cum am stabilit, sa cante doar?

Cantarile sunt despre miri. Ce sa zica despre miri? Ca nu-i cunosc… De Dumnezeu ce sa zica, ca nu-i cantare despre Dumnezeu… Eventual ca-I bun, drept, milos, iubitor…

4. Invitatii canta despre iubire. Si bine fac! Numai ca… ar trebui sa fim orbi sa credem ca la pocaiti nu exista decat nunti din iubire. Nicio nunta din interes, pentru bani, zestre, ca asa au vorbit parintii, ca nu te lua nimeni altfel. Clar ca doar din iubire se fac nuntile, nu? Cine se casatoreste altfel?

5. Invitatii au cantari care spun ca e o nunta speciala… nunta ta. Evident ca e asa. Doar ca, aceleasi cantari sunt cantate si la alte nunti… Doar nu compunem cantari pentru tine. Cine te crezi tu ca esti? Toate nuntile, sunt, asadar, speciale…

6. Invitatii pun refrene la cantari. E normal asa. Refrenul trebuie sa fie ceva care sa prinda. Fiindca, invitatul, ne invita si pe noi sa cantam, impreuna cu el, la refren. Si noi, buni ascultatori, cantam. Toate bune. Cantam ca ii iubim pe miri, ca suntem alaturi de ei, ca sunt cei mai buni prieteni, ca de-aia am venit la nunta lor, ca suntem din familie…

7. Invitatii au cantari care identifica in mod indubitabil audienta. Cine a venit la nunta voastra? La nunta voastra au venit cei din familie. Evident. Fratii, surorile, nepotii, moasele, bunicii, strabunicii (ca ei si asa nu prea au ce face cu pensia), neamurile din partea mamei, neamurile din partea tatalui. Daca parintii au divortat si sunt recasatoriti, neamurile si din partea lor… Prietenii, cercul de apropiati.

Dar daca eu ma duc la nunta cuiva ca ma bucur ca Dumnezeu a intemeiat o familie? Daca ma duc sa ma bucur in Duhul Sfant cand vad ca doi tineri se iubesc si au un deosebit respect pentru familia lasata de Dumnezeu? Daca merg ca strain la nunta cuiva? Pentru mine nu este niciun vers? Nici unul macar?

8. Invitatii atesta, prin cantarile lor, ca toti participantii vin la nunta pentru miri. Hai sa fim seriosi! Oare?! Nu din obligatie? Nu vin ca si ei au fost la nunta lor si trebuie sa aduca si ei bani si sa vina la numar? Nu sunt si care vin ca vine toata familia, unii de departe, nici nu-i cunosc pe miri, dar vin in concediu, ca oricum se opresc si la ceva obiective turistice pe drum, mai fac o baie, mai un mic la gratar… Sau ca-s din familie si nu pot sa nu lipseasca tocmai ei – sa creada restul ca ei n-au bani, sau ce? Nu vin ca sa fie ei cei mai numerosi la nunta copiilor dintre toti din biserica? Clar ca nu!…

9. Invitatii canta intre mesaje, anunturi, interventii de tot soiul. Ei au rolul special de a umple programul. Cand nu mai avem ceva in program, canta invitatii. Bravo lor.

10. Invitatii canta cantari cu versuri prea mari pentru realitatea care se petrece. In sensul ca vorbesc despre cat de speciala e nunta asta, cand ei au venit ca au fost invitati si ca din asta traiesc si ca vor fi platiti. Nu vreau sa-i pun pe toti in aceeasi oala, clar nu vreau, dar nici nu pot crede ca niste necunoscuti pot spune despre miri cuvinte de o intensitate atat de personala, ca si cum i-ar cunoaste de-o viata…

11. Invitatii nu uita sa-si faca reclama. Nu asta e scopul cu care au venit, dar, daca tot au venit…

12. Invitatii ne spun cum iubirea dintre “cei doi” (Doamne ajuta sa ramana asa numarul, in vremurile astea tulburi!) este exact iubirea lui Dumnezeu. Insusi Dumnezeu. Agape. Nu ca cei mai multi nu stiu nimic despre “agape”. Ma gandesc mai mult la seriozitatea si realitatea din toate astea… Pai, stati asa, fratilor, ca-s abia la inceput. Si, oricum, dragostea dintre “cei doi” e cam o tensiune hormonala, sa asteptam, sa inceapa casnicia, sa se schimbe accentul de pe indragosteala pe iubire, sa invete oameni ce-i aia iubirea si cum se traieste.

13. Numar cu ghinion, trecem peste. Vorbim de nunti aici.

14. Invitatii canta bine si tare. Testul ca invitatii au fost invitati autentici este volumul. Cat de tare pot sa cante invitatii, la masa, ca noi toti sa nu ne mai putem intelege om cu persoana? Impresia mea este ca invitatii nu stiu raspunsul la aceasta intrebare, dar ca-l cauta.

15. Invitatii vin cum sunt ei. Cum sa vina, doar nu cum sunt altii…? Unii dintre ei uita ca vin la Biserica si ca Bisericile nu sunt toate la fel. Daca ei prefera ca ea sa vina pe tocuri si sa fie mai inalta ca el, cine li se poate impotrivi?

Nelamuriri (sau, de ce se golesc bisericile?). De ce cantam asa?

Am o serie de nelamuriri legate de muzica/cantarea in Biserica:

1. De ce cantam cantarile pe care le cantam atunci cand ne intalnim? Ca sunt in “carti”? Ca ne plac? Ca sunt potrivite? Ca asa se canta? Ca asa avem noi programul?

2. Se traduc mai multe cantari in limba romana. In special din engleza. Si daca nu stiu cei mai multi engleza, e la moda, si toti asculta. Cati pastori din Bisericile noastre cunosc macar o persoana care traduce cantarile astea in limba romana? Cat s-a discutat despre acest aspect in comunitati, la intalniri? Sau – s-a discutat asa ceva? Cantarea in Biserici are alocat un oarecare timp… Problema este ca daca ai voce nu inseamna ca stii si carte. Si, mai multe cantari care sunt preluate (in special de tineri) sunt cantate fain, dar au traduceri proaste (ca sa folosesc un eufemism)… Gen: “10.000 de motive”, versiunea populara (la moda). Nu zic sa se cenzureze cantarile in Biserici, dar nici asa, fratilor! De ce sa sune bine muzical si urat gramatical? Sau, nu era vorba de o inchinare “placuta”? De multe ori, insa, motivatia in cantare este slavirea omului, prin modul in care canta si asta se vede din acest detaliu foarte bine (ipocrizia asta, ma refer, se vede).

Ati putea, ca pastori, sau lideri muzicali, sau presbiteri, macar sa verificati o traducere, cand apare. E adevarat, unele cantari sunt traduse de “formatii”, “solisti”, chiar… “manelisti”. Si, la moda fiind – nimic de-a face cu o inchinare placuta inaintea lui Dumnezeu -, se iau cum la gramada si repede ca se trece.

3. De ce alocam spatiul pe care il alocam in cadrul intalnirilor noastre pentru cantare? De ce trebuie sa cantam o ora sau 30 de minute? Uneori ne fortam. Alteori adormim. Uneori e o galagie de te doare capul. Alteori o plictiseala uriasa. Au inceput oamenii sa nu mai vina decat la predica. Nu ca ar fi rau…

4. De ce cantam cu “grup de inchinare”? Mie mi se pare ca se ajunge in ridicol, cand, niste tineri, fara experienta de viata si fara traire la o anumita statura, “conduc” Biserica in inchinare in fiecare intalnire. Pe cand, nici macar pastorul nu apare atat de des in fata Bisericii si nu predica, nici pe departe, atat de mult.

5. De ce insistam sa cantam in acelasi mod, in acelasi stil, cand e clar ca Biserica nu canta, oamenii se uita doar, stau in banci goi, terni, cu privirea in gol? Nu e clar ca ceva nu e in regula? Ce-ar mai trebui sa se intample – sa auzim o voce din cer? E muzica prea tare? E cantarea prost inteleasa si aleasa? E stilul de vina? Unii inca cred in relativismul total al stilurilor de cantare in Biserica… de parca suntem la ora de filosofie. Eu cred ca au ajuns mari filosofi tocmai cei care abia au trecut clasa la materia asta…

6. De ce se pune accentul pe sunet in detrimentul altor calitati? Ce calitati? Pai: atitudine, aspectul versurilor (versurile propriu-zise, modul cum sunt scrise pe videoproiector etc), calitatea duhovniceasca a celor care canta, marturia compozitorilor cantarilor s.a.m.d.

Canta cine are voce? Cantam sa sune bine? Ne inrosim toti cand e o greseala in nota. Dar nu ne e rusine cu pacatele noastre, cu mizeriile din inima. Cantam voiosi, zambind, ridicand mainile pe sus, valuri, treburi… in timp ce e putregai in oase si gol vesnic in inimi…

7. De ce trebuie sa avem grup de cantare la evanghelizari? De ce il punem pe invitatii? De ce nu canta Biserica simplu. Vom avea tot timpul invitati? Cei care se convertesc vor avea o impresie gresita despre noi? De ce se pune accent atat de mult pe “invitati” la aceste evenimente? Uneori e mai important cine cant decat cine predica… “Nu vin oamenii, frate.” Pai, oricum, si daca ar veni, tot nu se convertesc. Ne intereseaza, asadar, sa fie sala plina, sau ca oamenii sa-L cunoasca pe Dumnezeu?

8. De ce acceptam cantarile modificate ilicit? Ma refer aici la opinia publica. Nu la cenzurare. Ar trebui sa fim foarte indignati cand cineva, in special cu voce buna, parodiaza cantari compuse de oameni ai lui Dumnezeu (Nicolae Moldoveanu s.a.), care si-au dat marturia la vremea lor, despre care marturiseste Duhul Sfant si Biserica lui Dumnezeu, modificand melodia si versurile (care au deja un compozitor si un autor, nu sunt traduse sau adaptate). E adevarat, fiecare face cum vrea, ce pofteste. Mai nou, prostia se pune si pe facebook si pe youtube, sa vada toti.

In loc de incheiere:

Parerea mea este ca ar trebui sa fim mai responsabili si mai atenti cu cantarea in Biserica, in casti si intre noi, pretutindeni.

Religie, traditie si datina. Binele rau si raul rau

Textul biblic: Marcu 7: 1 – 23. Continuare de aici.

O delegatie speciala vine, dupa multa cale strabatuta (si, ganditi-va ce mijloace de transport aveau ei atunci) tocmai din Ierusalim. Era formata din farisei (partida foarte stricta in cele privitoare la Dumnezeu) si carturari (care cunosteau bine textele evreiesti, gramatica, cuvintele in original…). Ochiul lor era foarte atent. Comisia aceasta nu da gres niciodata. Si, invatati cum erau, imediat au observat ceva gresit, vazand contextul in care se afla, in acel moment, Domnul Isus si ucenicii:

Fariseii și câțiva cărturari, veniți din Ierusalim, s-au adunat la Isus. Ei au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mânile necurate, adică nespălate. (Marcu 1: 1, 2)

Mare problema. Toate ca toate, dar asta a fost prea de tot. Fiindca se incalca tocmai datina batranilor! Moment in care, comisia de audit trebuie sa dea si o rezolutie si il ia la intrebari pe Invatator. De aici incep raspunsul lui Cristos si dialogurile care urmaza.

Vom mai facem doua observatii:

1. Cristos nu vrea aici sa ne invete ca ceea ce este in afara nu conteaza, ci doar ce este in inima omului

Auzim, prea des, astazi, argumentul acesta. In destul de multe situatii (daca nu toate, fiindca cei care au o asemenea linie de argumentare tind sa aplice argumentul lor principal – si singurul, ca oricum e mult si unul – la tot pasul) auzim ca nu conteaza ce-i in afara, ci ceea ce este in inima omului. La asta sa se refere Cristos aici? In niciun caz!

Daca la asa ceva s-ar referi Cristos, atunci:

- invatatura Lui ar fi pentru noi sa nu ne mai spalam pe maini;

- sa nu mai inchinam nimic Domnului;

- orice obicei este rau (deci, orice lucru care se repeta).

Influenta carismatica determina si ea o asemenea argumentatie bazata, pana la urma, pe nimic. Urmariti, va rog, ca cei care va invata astfel de “principii” nu le aplica asupra lor. Chiar despre ei este vorba in acest pasaj, dar nu doar despre ei.

Atunci, la ce se refera Mantuitorul? Sa ne oprim asupra contextului profetic, fiindca Domnul Isus citeaza din Isaia:

2. Intre “fara revelatie” si “cunoastere prin descoperire” – Isaia 29 (va incurajez sa cititi tot capitolul, inclusiv partea istorica de la inceput)

Gasim doua stari antagonice in contextul profetic al textului din Isaia:

(1) lipsa intelegerii descoperirii din partea lui Dumnezeu sau cunoasterea lui Dumnezeu prin puterea si capacitatea omeneasca

„Rămîneți încremeniți și uimiți! Închideți ochii și fiți orbi!” „Ei sînt beți; dar nu de vin; se clatină, dar nu din pricina băuturilor tari. Ci pentrucă Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a închis ochii, proorocilor, și v-a acoperit capetele, văzătorilor. De aceea toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărți pecetluite. Dacă o dai cuiva care știe să citească, și-i zici; „Ia citește!” El răspunde: „Nu pot, căci este pecetluită!”Sau dacă dai cartea unuia care nu știe să citească și-i zici: „Ia citește!” El răspunde: „Nu știu să citesc.”Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, și frica pe care o are de Mine, nu este decît o învățătură de datină omenească. De aceea voi lovi iarăș pe poporul acesta cu semne și minuni din ce în ce mai minunate, așa că înțelepciunea înțelepților lui va pieri, și priceperea oamenilor lui pricepuți se va face nevăzută.”Vai de ceice își ascund planurile dinaintea Domnului, cari își fac faptele în întunerec, și zic: „Cine ne vede și cine ne știe?”Stricați ce sînteți! Oare olarul trebuie privit ca lutul, sau poate lucrarea să zică despre lucrător: „Nu m-a făcut el?” Sau poate vasul să zică despre olar: „El nu se pricepe?”

(Isa 29:9-16)

Observati cum nu exista acces la Cuvantul lui Dumnezeu (din diverse motive: unii nu stiu sa citeasca, altii nu inteleg ce citesc, altii cauta in intelepciunea lor pe Dumnezeu, prorocii au ochii inchisi si nu primesc descoperire – suntem in perioada in care Dumnezeu lucra in felul acesta (si) prin proroci, era scris si o parte din VT). Intr-un asemenea context poporul se apropia de Dumnezeu cinstindu-L cu buzele, dar avand inima departe de El – aceasta este ceea ce citeaza Domnul Isus.

(2) va veni vremea cand, prin voia Domnului, prin descoperirea Lui, oamenii vor putea sa-L cunoasca pe El cu adevarat:

În ziua aceea, surzii vor auzi cuvintele cărții, și ochii orbilor, izbăviți de negură și întunerec, vor vedea. Cei nenorociți se vor bucura tot mai mult în Domnul, și săracii se vor veseli de Sfîntul lui Israel. Căci asupritorul nu va mai fi, batjocoritorul va pieri, și toți ceice pândeau nelegiuirea vor fi nimiciți: ceice osândeau pe alții la judecată, întindeau curse cui îi înfruntau la poarta cetății, și năpăstuiau fără temei pe cel nevinovat. De aceea așa vorbește Domnul către casa lui Iacov, El, care a răscumpărat pe Avraam: „Acum Iacov nu va mai roși de rușine, și nu i se va mai îngălbeni fața acum. Căci când vor vedea ei, când vor vedea copiii lor, în mijlocul lor, lucrarea mânilor Mele, Îmi vor sfinți Numele; vor sfinți pe Sfântul lui Iacov, și se vor teme de Dumnezeul lui Israel. Cei rătăciți cu duhul vor căpăta pricepere, și ceice cârteau vor lua învățătură.”

(Isa 29:18-24)

Pe de alta parte, asadar, surzii aud “cuvintele cartii”, orbii inteleg si vad. Cei nenorociti, saracii vor pricepe. Lucrarea lui Dumnezeu este inteleasa, revelatia primita si priceputa ca atare. Cei rataciti cu duhul primesc pricepere, cei care carteau ajung sa ia invatatura.

Se face o trecere de la starea de oameni care au o frica de Dumnezeu care vine din datina omeneasca la starea de oameni care au o teama sfanta, autentica fata de Dumnezeu.

Asadar, de unde face parte pasajul citat de Cristos in vremea Lui si redat de Marcu? Din bucate de versete de la (1). Asadar, contextul in care Domnul Isus vorbeste in Marcu devine mult mai clar.

NU este vorba, asadar, de pseudo-tensiunea exterior-interior (predicata de multe ori in vremea noastra, nu din cauza Scripturii, ci datorita altor considerente: postmodernism, carismatism s.a.), ci de cunoasterea lui Dumnezeu cu adevarat, prin revelatie si credinta in opozitie cu datina omeneasca (religia facuta de om) nascuta tocmai in vidul creat de necunoasterea lui Dumnezeu prin descoperire din partea Lui. Istoria religiilor, privita din acest punct de vedere, este plina de religii care s-au nascut in astfel de vremi! Problema cu care ne confruntam este ca suntem pe cale, astazi, sa alunecam tocmai intr-o astfel de zona a “nesimtirii” fata de Cuvantul lui Dumnezeu…

Avand in vedere acestea, sa ne indreptam atentia asupra invataturilor directe ale Domnului Isus, anume asupra a trei dintre ele:

1. Cinstirea lui Dumnezeu prin datina omeneasca este inutila (nu are nicio valoare)

“Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături cari nu sunt decât niște porunci omenești” (Marcu 7: 7)

- pe Dumnezeu nu-L cinstim daca ii invatam pe oameni parerile altor oameni;

- pe Dumnezeu nu-L cinstim daca ii invatam pe altii sa tina obiceiurile noastre (chiar daca sunt obiceiuri bune)

Va trebui sa intelegem ca daca-i spunem unui tanar sa se tunda ca-i si dam o palma – cum vine el asa la Biserica?!!! in timp ce nu ne intereseaza, de fapt, de el si de tensiunea vietii lui (care se petrece in el), gandindu-ne ca asa il vom cinsti pe Dumnezeu la intalnirile noastre, NU conteaza in ochii lui Dumnezeu!

2. Nimic din afara, intrand in om, nu-l spurca pe acesta

În urmă, a chemat din nou noroadele la Sine, și le-a zis: „Ascultați-Mă toți și înțelegeți. Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca; dar ce iese din om, aceea-l spurcă. Dacă are cineva urechi de auzit, să audă. ”Dupăce a intrat în casă, pe când era departe de norod, ucenicii Lui L-au întrebat despre pilda aceasta. El le-a zis: „Și voi sunteți așa de nepricepuți? Nu înțelegeți că nimic din ce intră în om de afară, nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pântece, și apoi este dat afară în hazna?” A zis astfel, făcând toate bucatele curate.

(Mar 7:14-19)

- in cazul particular referit aici, invatatura Domnului Isus este ca toate bucatele sunt curate si cineva nu trebuie sa-si faca vreo grija ca mananca ceva si ca acea mancare ii poate aduce o stare care sa nu fie dupa voia lui Dumnezeu (evident, pasajul nu se refera la imbuibare); daca cineva va sugereaza sa mancati fara carne (de porc, de exemplu), poate ar fi bine sa-l ascultati, mai ales daca va recomanda aceasta si doctorul, dar, daca persoana aceasta leaga mancarea aceasta de curatia sufletului si mantuire sa fie corectat rapid cu aceste cuvinte: “A zis astfel, facand toate bucatele curate.”

- este intelept sa ne spalam pe maini inainte de masa!

3. Ceea ce iese din om, aceea il spurca pe om

Ei bine, dupa toate discutiile acestea, Cristos se indreapta spre ceea ce vrea sa spuna, de fapt, oamenilor in acest context: ceea ce-l spurca pe om vine din om, din inima omului!

Noi, in ce priveste evlavia si viata de credinta, trebuie sa identificam acele realitati care sunt in inima omului si care-l spurca pe acesta pentru a le da afara de acolo; cand facem aceasta, nu avem o religie a omului, ci umblam cu Dumnezeul cel viu!

Ce il spurca pe om?

  1. Gandurile rele, argumentele rele, rationamentele rele (kakoi dialogismoi)
  2. Curviile (porneiai – in limba romana: pornografie)
  3. Furturile (klopai, vine din klepto – cleptomanie, impuls patologic de a fura obiecte fara urmarirea vreunui profit)
  4. Crimele (phonoi)
  5. Adulterul (muicheuo)
  6. Lacomia, avarismul, castigul prin frauda si silnicie, cupiditate, sete de castig (pleonexia – in limba romana avem: pleonexie)
  7. Rautatea, depravarea, pacatele (poneriai, poneros)
  8. Inselaciunea, subtilitatea, frauda (dolos, prin limba latina, dolosus, avem dolos=fraudulos)
  9. Depravarea, senzualitatea (aselgeia, avem in limba romana: aselghie = coruptie, decadenta, depravare, desfrau, destrabalare, dezmat, imoralitate, perditie, perversitate, stricaciune, viciu)
  10. Ochiul rau (oftalmos, oftalmologie), ochiul, prin implicatie: invidie pe ceea ce vezi la celalalt
  11. Blasfemia (blasphemia), vorbirea de rau, defaimarea lucrurilor sfinte, hula
  12. Mandria (huperephania)
  13. Prostia (aphrosune), usuratatea, lipsa de sens, egotism (atitudine individualista, care provine din acordarea unei importante exagerate propriei persoane)

Cand Cristos a venit in lume, l-a gasit pe om intr-o religie a lui, inventata de el, cu intelepciunea lui. Dar, ne-a adus o religie a lui Dumnezeu, una adevarata si neintinata, dupa intelepciunea lui Dumnezeu, una revelata si curata. Cand va (re)veni Cristos, ce fel de oameni va gasi El? Noi – ce fel de oameni suntem noi?

 

Binele rau si rau rau

Asadar, binele nostru, cand incercam sa facem ceva bun spre a-L cinsti pe Dumnezeu, daca nu este asa cum vrea Dumnezeu, asa cum ar trebui sa fie (iar Dumnezeu ne-a descoperit cum, fiindca fara revelatia Lui si cercetarea Lui ne-am rataci), nu este decat rau. Dar exista un rau care e cu adevarat rau, iar Domnul Isus il adreseaza aici si provocarea este pentru noi sa facem acelasi lucru. Crestinii de astazi sunt chemati sa fie autentici si sa nu cada in capcanele oamenilor si a religiilor pe care ei insisi si le-au facut.